Există dreptul de a fi prost? Proștii nu au dreptate, așa-i? Dar au dreptul să se exprime? În această inflație galopantă, o metastază de adevăruri eu sunt unul dintre proști. Sunt un diabetic al prostiei mă injectez cu ea. Realizez lucrul acesta cu ardoare. Nu cred nimic din ce văd și aud pentru că nu sunt lucruri reale. Ceva îmi spune că sunt doar proiecții mentale transpuse în gesturi de oameni purtați de unele tendințe. 

Eu nu cred că mor pentru că așa vreau eu să cred. Am și o explicație. Mă gândesc că viața poate fi și altceva în afară de timp și energie. În general sunt puțin credincios. Nu mă supăr să fiu făcut prost. Cineva mi-a spus răspicat - chiar azi - gunoiule! Mi s-a părut că avea într-o oarecare măsură dreptate. Păcat că nu se înființează un partid al proștilor - m-aș înscrie membru. Mi-ar plăcea să văd un miting al proștilor - smart people ar străluci la adevăratul voltaj.

 

3003

Lumina e întuneric.
Sunt un devot anonim al luminii necreate.
Sunt deci un devot al nopții.

Stau într-un scaun de paie.

Pot merge deocamdată

Sunt un devot al zeului pe care nu-l înțeleg. Cum se poate una ca asta?
Îmi imaginez că El, prin negura celor 5 lumi vede până la inima mea. E și misiunea Lui să mă găsească.

Îi cânt numele, îl dau dea dura prin sânge și limfă, îl lovesc de rădăcinile epidermei. Pun numele Lui în cap, în piept, în picioare, în stomac, în organe și alăută,  în ochi, în urechi, în gură cucută.
Soarele ajunge totuși la inima mea o ține în palmă puțin și o dă mai departe.

Privesc zidurile solemne ale mănăstirilor și mă întreb: sunt o protecție pentru liniște. Mă întreb ce e ascuns în spatele lor: puterea sau slăbiciunea?

Planuri

Într-o dimineață mă uitam pe geamul benzinăriei unde beam cafea arabica și mă întrebam care e rolul meu în viața mea.
Mașinile treceau pe bulevard ca o hemoragie de ignoranță.
Despre ceilalți, în linii mari știu ce planuri au cu mine. Nu e un mare plan. Trebuie să plătesc facturile și să repar scurgerea la baie. Și salariile.
Acum trece prin fața geamului o femeie cu un pardesiu negru, fermă cu părul blond, cârlionțat. Are un chip frumos, când pășește i se zguduie discret obrajii. Are o privire limpede și întrebătoare. Peste două secunde mă fulgeră că nu avea mască. Ce bine că nu avea. Nu era superfrumoasă, dar, la felul cum pășea, masca ar fi fost o mutilare.
Sună telefonul.
Încep unii și alții să-și pună planurile în funcțiune. Sunt o persoană.

Ea avea o haină ca de călugăr

Ea avea un hanorac cenușiu care se strângea cu șireturi la partea de jos. Dar nu făcea fundiță, așa că șireturile se balansau la fiecare pas.
Când ridica gluga, dispărea dintr-o dată, devenea o catedrală în miniatură din care răzbătea doar vocea ei persistentă și tezistă.
Numele ei era negru, ochii ei străluceau ca soarele de april.

Era însoțită de încă două persoane.
Mersul ei cu pași mici parcurgea un fel de diagonală. Era un râu fără o dimensiune clară sau un trotuar șerpuit.
Ea putea să stârnească furtuni care se puteau liniști doar cu o lovitură scurtă și letală.

Mierla

Într-o bună zi vei ajunge în fața ușii mele. Totul se va petrece firesc, cum ai întoarce pagina o dată la o mie de ani. Chipul tău se va clătina, poate se va  zbate ca o piatră sub curgerea apei. Vei veni să mori, pentru că undeva e o inimă neagră care îți spune: ca să trăiești trebuie să-ți ucizi jumătatea. Vei deschide ușa și vei vedea o jumătate de mierlă zburînd  pe cerul meu. Cum zburătăcește, din aripa dreaptă o să împroaște tot cerul cu sânge.
Mă vei strânge ușor de mână.
Vei fi eu. Voi fi eu.

Am fost tu. Ai fost tu.
Dar, pentru că cerul nu e un simplu tavan ci mai degrabă o întreagă relație, stropii de sânge se vor duce, se vor îndepărta, vor ajunge să fie stelele noastre roșii.
Pe cerul meu bate inima neagră. E o inimă perfectă care nu acceptă slăbiciunea. Jumătatea de mierlă visează un cer paralel în care trilul ei e întreg. Niciodată două jumătăți nu sunt un întreg.
De pildă el, trebuia să o suprime primul. Ea știe și tace și sacrifică trilul ei frumos de mierlă. Pe cerul ei bate inima aceea neagră ca o mitralieră, o dată la o mie de ani.

Poem

Dacă tu mi-ai prinde obrajii cu amîndouă palmele și mi-ai da o sărutare, ca un dar, ce ar trebui să fac cu el?

Există un fel de înclinație, un fel de sfidare a viitorului, în care e de la sine înțeles că ți se oferă.

Și va veni o vreme când tu nu vei mai fi în preajmă. Vei fi acolo unde ești. Nu-mi voi aminti nimic, pentru că sărutul acela avea și o latură orbitoare.

Din tot ce nu s-a întâmplat va rămâne acest scurt poem, într-o seară de sâmbătă, în care ne-am plimbat, ca un ban de aur de la unul la altul.

Cere-mi orice

Și eu sunt o alta împănată cu flori de iasomie ca un purcel fraged.
Tot timpul mă reactualizez, mi-e dor, mă reconfigurez, de la 4 ani.
În Cărturărești (și e altul) cărțile de poezie sunt 2 sau 3 în afară de pisici.
Privesc turnul de la Mall.
Privesc hornul de la casa mea și aștept să cadă. E inutil.
Nu iese fum.
Au căzut turnurile gemene. I play God.
Nimeni nu înțelege că mă prefac.
Lumea se întreabă ce vrea să spună cu asta?
Nu pot schimba lucrurile pentru că nu e specialitatea mea.

O zi din viața ei

Milena predă discipline economice și drept. Dimineața când se trezește are capul ca o păpădie la sfârșit de iunie.

Prima parte a zilei e dedicată activităților de întreținere.
Pe la 10 își montează bigudiurile, își bandajează capul cu o eșarfă  mov și umblă bosumflată prin casă. Ochii ei alunecă spre toate colțurile, în căutarea scamelor. Uneori simte nevoia unei purificări eliberatoare.
Nu trece mult și ia aspiratorul.
Pe urmă, începe să înșire hainele pe patul mare din dormitor. E mai simplu.
E un proces complicat să te asortezi perfect cu ziua de azi.
La sfârșit, în hol, un cavaler neuron blindat sfidează prin oglindă dușmanul.
Dușmanul e un cuțit în sertar, un gât de sticlă spartă sub nisipul fierbinte.
Trântește cu grijă portiera și pleacă.
De acum, țineți-vă bine.

2603

iluminații în poză se scaldă
în lumină,
ei par morți.
cei vii se împiedică
în propria eroare, în borduri.
ceva trebuie să ucizi - dorința.
așa se spune.
de asta par morți.

Prima zi de primăvară

Victor rupse linia aurie a pachetului și cu mișcări calme scoase o țigare.
Era ora 11. O aprinse. Soarele era la o palmă deasupra cartierului, învelit cu o ceață subțire. Trase un fum și se întrebă:

De unde să știu ce-i întâmplător și ce nu? Nu am o părere formată dacă este un plan secret pentru viața mea.
Tatăl nostru se ocupă de drumul meu?
E gelos?
Îmi știe firele de păr din cap? Toate?
Cine mă iubește?
Nu știu ce-i iubirea, văd doar lucrurile îngrozitoare. Sunt și supărări cu care te trezești, cum e gravitația.
Câteva zile am fost fericit.
În dragoste sunt lanțuri? Hemoragia face parte din dragoste?
Legăturile dragostei sunt legăturile dragostei?

Sunt desigur lucruri pe care le știu - ăsta e un avantaj - îmi cunosc cu precizie doza de echilibru. Nu mă hrănesc cu mâncare nici cu competiție.

Ce mă diferențiază de alții se topește că o lumânare.
Sunt lucruri care au sens altele nu au. Sensul e o sămânță?
Soarele îmi desenează sufletul.
O zi cu soare e un adevăr incontestabil.
Am o casă zidită cu soare, număr fiecare zi însorită.
Am o casă zidită cu lut.
Prostii.
Trebuie să deschid magazinul.

Trase de ușa de aluminiu și sunară  clopoțeii chinezești.
Se anunța o zi bună. Poate lumea se va gândi să facă sex.

2503

Ceva se trezea în el odată cu soarele. Lucrul acesta era ca un întrerupător și conștiința intra într-o stare de prezență fără persoană. Erau cele mai frumoase clipe. Acum, când deschidea ochii - doar primul strat de pleoape - se trezeau mai multe persoane. Pentru o clipă se întrebă cum ar fi să le trimită înapoi.

Spirala

Îmi place de mâna ta stângă, aș putea afirma că mă inspiră. Mana ta stângă seamănă puțin cu partea bună a inimii mele.

Așa cum ne ținem de mâini, tu, ești îndrăgostită de o altă mână stângă. Nicio problemă - dar poate mâna lui dreaptă e îndrăgostită de o altă mână stângă. Și așa mai departe, vraja mării. Acolo unde se încleștează orizontul cineva mă strânge ușor de mâna stângă. Mie nimeni nu-mi spune niciodată te iubesc. Nicio problemă, supraviețuiesc.
În stânga și-n dreapta e un vârtej.

Trece un flux prin mine, spirala se încinge dramatic și melodios urmează scrârșnetul dinților, dar fără plâns.
În această stare cu siguranță extatică, toate necazurile par rezolvate. Dar nu e chiar permanent, pentru că începe să mă gâdile vârful nasului și-mi vine să plâng, să strănut, sau să o iau la fugă fără să privesc înapoi.

2203

Am o vrăbiuță pe pervazul alb. Am un pervaz alb din tablă care e numai al meu pentru că e în fața geamului meu.
Dimineața se lasă când pe un picior, când pe altul.
Ea are o atitudine zburlită.
Nu știu cum vede lumea - am auzit că veverițele văd alb și negru.
Vererița are o macara care nu râde, nu ridică, ci doar te coboară într-un loc fără agitație.
Vrăbiuța mea are o mașină ultraperformantă și o autostradă sigură, ecologică. E așa de sigură că nici nu știe ce orientări sexuale are.
Vrăbiuța mea nu are nicio părere despre viață, de asta sunt sigur.
Ea nu se gândește la mine, eu nu mă gândesc la ea, de ultima nu sunt sigur.

2103

Mie îmi place să mă vait cum altora să se alinte.

De ziua internațională a poeziei, sub cerul cu transparențe albastre, mă vait sănătos, în singurătate, în punctul de echilibru.

Un vaiet abstract după altul.
E bun să dai, din contribuția lumii, un oftat lung cât un muget!

Hăulesc că vântul.
Imediat, în golul rămas se strecoară un aer nou sau poate vidul din spatele glonțul.
N-aș fi crezut că poți avea bucurii misterioase văitându-te.

Camera se umple cu fulgi de zăpadă în levitație.

E un cer frumos dacă îți imaginezi că privești prin apă!

Vreau un crocodil

Mă gândesc să-mi iau un animal de companie.
Poeții cu acte au deja - minim unul. În general au câini și pisici, dar asta poate avea oricine. Un urs, o cârtiță, un rinocer - o cârtiță mi-ar fi plăcut și mie.
Pesemne îți trebuie un animal imaginar în creier ca să te menții în formă.

Eu sunt inginer și am o identitate dublă. Aș  putea să iau pentru inginer un crocodil și să-l hrănesc cu carnea tribunalelor?
Un crodil sensibil ca o mimoză, natural, cu două rânduri de pleoape.

Să ai un animal, is one life job. Mai bine nu vreau. Deloc.
Sunt sensibil ca un animal.

Trebuie să aleg simplu. Într-o zi bichonul meu va fi inginerul, a doua zi, poetul. Și tot așa. Mintea umană e un dinozaur, poate susține până la 1000 de personalități.
Dacă aș avea destulă credință!

Aș putea salva lumea, ca Noe, sau imaginar, ca Neo.

Psalmul numelui

Mă rog ca un rugător vrednic, desfigurat. Cum bați într-un clopot, dar discret, pentru că nu răspunde nimeni.

Cum percepi undeva, pe o stradă alternativă, sirena salvării,
Cum pare cerul printre gratiile colorate, știind, o secundă după alta, că fac parte din tine.
Așa se desfășoară acțiunea - sunt șoapte sau doar bătaia picamerelor.
La orizont zboară turme de elefanți.
Numele tău cheamă zorii și repară inimile tulburi, ca o naștere fără efect, de neconceput,
Ca o bob de nisip într-o scoică,
Ca o vulpe mirată de farurile camionului.

Numele tău e câmpia albastră și adevărul portocaliu al zăpezii.
Mă rog, chiar și cu o minte stricată, chiar și fără rugăciune.

Polca

L-am visat pe Sadhguru într-o sală mare de vals. Eram doar noi și strălucirea candelabrelor, el se tot învârtea și-mi strecura adevăruri veninoase în urechi. Unele cuvinte gâdilau. Șuierau, sâsâiau, mă 
inundau adevărurile, capul meu plin dădea pe dinafară, în sala de dans sângele ajunsese, ca în Apocalipsa, până la glezne.

A fost un proces tehnologic care a durat ceva și, când eram înțepenit ca o balustradă de marmură iaca îl văd pe Sadhguru cum începe, în hainele lui ca niște șaluri puse la uscat, să prindă și mai multă  viață și să danseze.
Dansa o polcă, plin de curtoazie dar și de veselie. Nu eram doar noi.
Dansa cu femeile mele cele mai iubite. Mișcarea imita sistemul solar. Din când în când, iubitele mele pluteau. Poate a vrut să mă enerveze, dar n-a reușit.

Când m-am trezit, prima dată mi-am amintit, ca și cum aș fi avut o stare care trebuia savurată pe stomacul gol. Aveam în gură un gust de adânc de sânge.

Echilibru

Dacă fiecare sistem
tinde spre un echilibru
intermediar
e ceva normal
când un jandarm la 6
dimineața
reazemă pușca în bărbie
și trage un glonț în cap.

Știu, fără să-mi explice nimeni,
de ce trebuie să fiu
executat.
Balanța e în zona craniană.
Cine n-a înțeles
cum e să mergi
fără picioare
nu poate fi iertat.
Numai sfinții se împușcă
în inimă.

Autoportret

Câteodată în prag de seară mă văd doar cât un screen shot care se pulverizează.
Atunci când mă văd fără ochi, este vorba despre cine sunt eu.

Așa îmi spune vocea.

Asta vine ca un mic dar legat cu o panglică roșie. Vine cu o bucurie modestă, pentru că e foarte diluată.
Vine fără nici un cuvânt.
Imediat ce dispare, mă simt călcat puternic în picioare.

Cum văd eu cerul

Viața merită trăită și în spatele unui perete de sticlă, aici unde mi se zbate inima ca un mormoloc cu o secundă de viață.
Aici, în nordul României zugrăvite 
m-am născut în 1970. Aici am copilărit cu pantalonii peticiți în genunchi, aici am patinat, am înotat, am boxat, am alergat, aici am învățat, am citit, am jucat tenis, am mers de mână cu o fată și aveam un sacou reiat peticit în coate.

A fost un oraș frumos sau la unison cu anii mei frumoși.
Am lipsit o vreme, dar aici era mama. Acum la Suceava este inima casei mele.
Am cinzecișiceva de ani și am început să evit clădirile. Lucrurile prea bine cunoscute sunt un adevăr prea aglomerat.
În fiecare zi mă mișc ca o insectă  într-un borcan.

Cerul e atât de aproape, e un tavan de sticlă groasă montat exact deasupra turlei de la Catedrală.
Am devenit imposibil ca om, la fiecare pas compar prezentul.
Dacă ar fi cerul Italiei sau cerul din San Francisco Bay altfel ar sta lucrurile.
Nici eul meu n-ar fi același eu.
Dar, în orașul acesta mi-am scris textele lipsite de încredere și când le-am scris m-am gândit să nu stârnească milă, mai mult decât la ce aș fi avut de spus.

Ca să revenim, merită să trăiești și la închisoare, merită să trăiești chiar și hăituit de datorii, cu atât mai mult
merită să trăiești în spatele unui perete de sticlă.
Nu toți trebuie să atingă lucrurile.   

0603

Plec din oraș, plec, plec de tot.
Orașul a murit. Plec înainte de a muri și eu. Sunt negru ca o bârnă arsă, supărat ca un arici.

Sâmbătă a ars 
Palatul administrativ din Suceava,
La New York au ars turnurile,
Și mereu plătesc eu.

Pentru nesimțire, incompetență, plătesc eu. Plătesc pentru Covid,
Pentru Fluturi, pentru armata desfășurată pe străzi.

De asta sunt supărat. Din munca mea rămân spăgile. Am avut atâta răbdare! Dacă aș fi înțeles geamătul neputincios al lui Eminescu adresat lui Țepeș!

Trăiesc într-un stat care urmărește să mă prindă dacă respir. Plec.
Respir în batistă. Caut un loc și voi găsi. Un loc al fărădelegii.

Un pumn de orez răsturnat pe masă sau un camion întreg.
Vrafuri de automatisme, atât de multă mentenanță, dorințe și vise stupide - în final ceață, lumină, alimentație, muncă, mângâiere, balast.
Sau un bob negru, care se rostogolește în minte.
Negru pe partea câștigătoare.

Mahadeva

Eu și poetul bem grog - nu oarecare - cu rom Santiago, frământat de călcâie negre. Stăm la masa cu zăpadă și lămâie.
Grogul frige ca un veritabil ceai de inorog.

Morile de vânt se doresc cu putere în această perioadă a anului.
Dulcinea del Toboso stă și ea în mijlocul triunghiului ca un ochi sfânt și iradiază pământul.
Cărțile s-au golit de personaje, toate au fugit de înviere.
Cel care ne renaște locuiește în întuneric, e  înspăimântător  de diferit și de intim. Sufăr de claustrofobie.
Doar noi am rămas în urma poveștii - doi cosmonauți naufragiați pe-o geană norocoasă.

Pe faleza de la Galați, 

eu și poetul cu pantalonii bufanți. El
stă pe un scaun pescăresc, 

fără să fie.
Poetul a venit tocmai din Bănie
cu acceleratul.
Eu mă gândesc la Dulcinea del Toboso, poetul la scrumbie.

Cântec de ziua mea

În trei ore voi sta tolănit pe canapea la televizor, cu telecomanda la 20 de centimetri în dreapta.
Voi caută un film.
Îmi voi aștepta sfârșitul sau cel puțin un sfârșit.
Sfârșitul nu e tragic.
Filmele sunt o ploaie neagră, o păcură, dacă îmi place vreunul, dacă văd o lumină, înseamnă că nu e adevărat. Lumea filmului poate fi o lume mai bună.

Somnul, ca o capitulare, nu poate fi dulce. Apropierea somnului e doar un cântar al mișcării. Un pahar de vin sub incantația puterii.
La fiecare rupere de gând sau de prezență un minotaur pune un genunchi în pământ. Acum
apare și El, cel căruia i-am văzut doar numele, a cărui față se spune că arde. El este blând și totuși are o gură de balaur. Suflă flăcări. Înainte de somn, gândurile sunt acei vermișori albi care curăță oasele.
El are picioare subțiri ca niște vinișoare și dansează într-o imobilitate captivantă (doar gleznele jucăușe i le-am văzut pe masa de operație).

Eu stând în pat, este exact o vacă în staul. Poate chiar mai puțin - vaca e spirituală.

Poate ar trebui să întorc setea mea de infinit pe dos, ca o șosetă, atunci când mă simt un bou perfect. Să o iau invers. Care e diferența dintre mine și vacă e cel mai important lucru. Așa voi găsi

Zeul bou. Care stă la televizor și așteaptă sfârșitul, care cu siguranță, după mai multe nereușite, va afla unicul, adevăratul și irepetabilul sfârșit.

Dharana

În căutarea mea inexplicabilă folosesc tăcerea, dialogul interior,
lumina filtrată prin draperii.
O ceașcă de cafea e un Obiect Zburător Neidentificat, în felul ei.

Ea, urmează o altă cale. Vorbește cu plantele - nu stiu ce le șoptește. Feriga din living explodează de fericire. Dharana ei e bună. E un căutător adevărat.

Cu ochii mei

Trăiesc niște automatisme, 

un soi de pedeapsă și redempțiune nanometrică 

la orice pas.

Văd o fată de vreo 

20 de ani. 

O privesc deschis în față, 

caut privirea 

și pe urmă alunec 

spre zona 

abdominală.

Ar putea fi libidinos,

Dar nu. 

Nimeni nu-mi cunoaște

ochii vechi de înger. 

Nimeni nimeni. 

Eu caut cu ochii mei 

Doar

sufletul și 

un pântece fericit.

Pistolul

Nu puteam să dorm nopțile gândindu-mă la pistol - când a venit curierul tremuram din toate încheieturile, am luat pachetul fără nici un cuvânt. (Simțeam că am o voce moale și nenaturală.)
După ce am ținut pistolul în mână să-l simt, am pus o sticlă goală de bere pe cișmea, m-am depărtat vreo 10 metri am ochit și am tras. Am simțit bubuitura, reculul și cam atât. Sticla era tot acolo. M-am apropiat un metru și am tras, la fel. M-am apropiat un metru și am tras, la fel. După mai multe încercări mă gândeam să schimb dioptriile. De la un metru și ceva sticla a pocnit și am văzut multe cioburi verzi. Seara mi-am pus pistolul sub pernă. Încerc să fiu liniștit, un pistol încărcat ar trebui să-mi aducă liniștea.
Simt un conglomerat de sentimente care se răsucesc în piept: pe de o parte mă urăsc la maxim pe de alta râd că un tont.

Noaptea pistolul îmi pătrunde în cap ca o amuletă western și mă trezesc mult mai odihnit.

De pe o secundă la alta

Am o viață regulată ca un pat de campanie pe care uneori întind cearceaful să sară  banu'.
Fac doar strictul necesar. N-am bucurii mari sau depresie, doar o teamă difuză de faliment.

Am o întâlnire mâine la ora 4 - un jalon în viața mea fără sens. Am impresia subtilă că mă cațăr de pe o secundă la alta trebuie să realizez o priză bună.
Când mă uit înăuntru aud vocea tatălui meu împletită cu vocea mamei, ca un adn pe care urc. Doar că înăuntru e moale și întuneric.
E posibil să fie un gard nu o piatră.

Când mă uit înăuntru văd o mie de petice sau urmele cuielor.
În piept am un sac peticit care ține și deasupra două șopârle mici ca două ferestre bolnave.

Dragoste - sau ce-o fi.
Nu înțeleg pentru ce are nevoie sufletul meu de alt suflet. Sufletul meu are un picior de lemn sau un canin lipsă?
Dacă tot acest armistițiu e în mine de ce e nevoie de doi, de trei, de patru, de solidaritate și dragoste?
În mine este o pâlnie de argint, nu mă îndoiesc de asta.

Adun toate aceste hârtii mici și uzate ca scrolurile de la Qumran și nu înțeleg nimic. Aș putea să cânt literele sau aș putea să le amestec cu salivă și să îmi ung ochii.

Kite

Mi-e dor să ridic 

un zmeu 

exact cum se aude. 

Toate lucrurile care plutesc

în imaginație 

au altă însemnătate. 

Sunt ca un trib. 

Popicele

cad 

imediat lovite de bilă. 

Vreau să ridic 

ceva în sus, 

fizic 

și chiar mai mult.

Mac Bet

Îmi doresc un zâmbet sănătos și de lungă durată, dacă se poate și puțin mecanic, ca sexul.
Un zâmbet de calitate.
Dacă se rezolvă cu Philips, vreau și două coarne mici, un fel de urechi de miel să pot da telefoane la aeroport, președinte, la marii beneficiari.
Voi suna necunoscutul: biiip, și-l voi invita la cină. Și acolo, surprize, parfum și bomboane de ciocolată!

În final, cand va veni mă va găsi, voi începe o nouă viață - o viață de pelerin sau de menestrel.
Viața cea bună în care robotul telefonic va striga: victorie!
Iahve e cu noi!
Ghiciți ghicitoarea: voi desființa cu două inimi și un singur zâmbet iadul, cioburile și organele zdrobite. Voi mânji ușa de la infinit cu pulberi și țesuturi. 
Vom locui într-o viață fără pastile.

Tu și eu sub același copac. Un copac vechi, (te rog sa crezi in magie). Dansează pe pământ.
Cuprinde-ți umerii cu patru aripi și gustă această poțiune. Are gustul suprem al așteptării. Un vis împlinit din senin e un adevăr etern care te poate face să cazi în iubire. Sau

Să ai zâmbetul lui Mac Bet sau Mac Phisto.
E un zâmbet de castitate.

E cum ai privi oceanul sănătos și de lungă durată, într-o zi oarecare.

2802

Irlandezii îl au pe Bono, noi
îl avem pe FDP.
Seamănă unul cu altul ca doi chinezi, ca două boabe de mazăre.

Bono la chitară și voce, FDP la caval și șoaptă.
Bono nu a citit nici măcar o poezie morse, autentică, din temniță.

FDP, totuși, e îndrăgostit de propria lui voce. Ei și ce! Dacă ar face echipă,

BIG Aple le-ar cădea instant la picioare.

(din păcate, Bono nu prea e cunoscut pe la noi)

0203

Mă gândeam dacă
se poate
învăța ceva
dintr-o iubire,
(ce tare-i tristețea de a-ți supraviețui.) 

N-am înțeles niciodată
expresia
din Evanghelie: să te naști din nou. 

Dacă ar veni un înger cu explicația l-aș împușca în gât.
Înțeleg cât
un nou născut. 

Eu știu doar
câteva lucruri simple:
să nu fugi ca un laș și:
mergi
înainte.

0103

Aici nu suntem nici departe nici aproape. Doar față în față, cu emoțiile stăpânite. Tu stai în șezut pe un pat bătrânesc și lumina coboară peste păr și frunte.
Când te privesc, privirea ta în ochii mei e o greutate care dă un nou echilibru.

Nu știu de ce ai picioarele reci, poate ai și mâinile reci sau e doar închipuirea poetului.

O noapte întreagă ți-am căutat o casă. De ce era nevoie de un loc?
Am găsit doar atunci când eram liberi și ne bucuram de zile ca de o răsplată. Atunci am știut că știm (ca o amintire) aproape tot unul despre celălalt și nu ne mai rămânea decât să consumăm lumina.