Ciudat cum folosesc oamenii cuvântul dragoste, cu o dexteritate ordinară, precum gestul de a îmbrăca o rochie, a deschide ușa sau a ridica de pe masă o ceașcă.
Ciudat cum locurile în care stăteam, chiar cât de puțin, veneau după noi fâlfâind ca un pescăruș disperat! Prea simplu.
Atâtea chipuri și, simultan, fiecare poate fi iubit în alte feluri!
Este iubirea păcat?
Atâtea fapte și aparențe și atingeri sau lipsa tuturor la un loc!
Tu poți spune sus și jos?
Sau obișnuința, e dragoste? Nicio calitate nu e ceva.

Uneori mă gândesc: oare nu e un gater care te despică în două?
E un copac?
Care este fața ta cea mai adevărată din somn?
Pentru mine, dragostea e un sit arheologic pentru ființele căzute din cer sau din miez de pământ. Sau un laborator demodat.
Ciudat e că am prin buzunare o pensulă și o lopățică de os plăcut înmiresmat.

La Grand Mall Varna ajung - presupun - românii care caută nisipuri fierbinți și all inclusive mai pe aproape.
Au aer condiționat.
Par triști turiștii la cumpărături inutile, mi-am spus.
M-am învârtit o oră degeaba.
Mi-am luat o apă.
Când deodată am simțit cum mă strigă de la subsol o sticlă de coniac Pliska XO.
Am dat o fugă la propriu aproape și am înhățat-o.
Ajuns la hotel am pus-o pe masă și m-am uitat prin ea cum se văd proprietățile imobiliare for sale din Balcik.
Lumina de coniac seamănă cu lumina telefonului pe save mode.
Tot uitându-mă, am realizat că Balcik e prea departe și nu mai am timp.
Timpul trece ca un nor de argint.
Totuși,
prin sticla de Pliska se vedea bine Goa, Sri Lanka și altele.

Pe faleza de la Balcik, unde geamandura bate în valuri precum inima reginei

e plin de restaurante.

La primul clipește o reclamă led cu ciorbă de burtă.

Am burtă.

Castelul e într-o disoluție controlată, asta mi-a amintit de primăvara lui 96.

Eram un fel de ziarist la un ziar nou înființat, toți aveau un suflu nou.

Am dat interviu.

M-au pus unde e mai greu, adică la social, după principiul cel mic merge la păscut cu vaca. 

După ce epuizasem subiectele blocul foamei, Iosif Bartfeld și nu mai știu ce, eram fără ocupație. 5 lei de articol.

Într-o zi mi-am imaginat viața unui cerșetor. Era unul care puțea pe scări la catedrală. Mi-a fost frică să vorbesc cu el. Avea o privire prea convingătoare.

Suferea.

A doua zi a venit fotograful și l-a fotografiat, a treia zi a ieșit articolul. Pe prima pagină.

Era vineri îmi amintesc, ca acum.

De rușine tot weekendul nu am ieșit din casă.

Cred că e unul din cele mai nașpa  lucruri făcute de mine în această existență.

În 84, un membru al juriului a recunoscut că balanța a fost înclinată de sexapelul ei,

dar cred că nu știa despre ce vorbește, moșul.

Cel mai bine trebuie să fi știut el, pentru că totul locuia exact în privire. Explozia unui mister - o pâine coaptă în soarele sudului.

Un mister cu care poți defila la o paradă militară de ziua națională.

Dar apăsarea unui mister e un cuțit care crește la fel de bine.

După ce au cântat Tu soltanto tu de o mie de ori, Albano s-a trezit într-o cușcă cu care era plimbat pe străzi.

Cand a scos Liberta era prea târziu.

A fost un slujitor fidel.

Nu e școală mai bună decât să fii strivit de mister.

Toți oamenii au ceva ascuns - așa se spune - un șobolan cu care s-au aclimatizat incestuos. Un reflux karmic, un viciu, o frică care i-ar putea expune, i-ar întoarce realmente pe dos. Devoala e cuvântul?
Nu am apropiați.
Nu beau, nu fumez, doar îmi plac șuruburile.
Nu mă pot abține, și nu glumesc.
Le iubesc.
Merg puțin aplecat de spate doar până intru în câmpul lor energetic și mă pierd în aurora lor sidefie.
Există șuruburi de toate felurile, au cap corp și vârf.
Unele au și inimă sau le fac eu un transfer.
Au diferite culori, texturi, aliaje. Nu mă mai satur să le privesc.
Îmi imaginez tot ce pot face cu ele.
Uneori îmi cumpăr câte o cutie și o pun în bibliotecă.
Am adunat o mică  colecție.
Am văzut în America cum un oraș devine părăsit. Uneori simt cum bate vântul falimentului și pe strada mea. Un vânt groaznic care roade sufletul
multor cvartale.
Atunci îi privesc pe vânzătorii de șuruburi cu milă și cumpăr ceva de la ei.
Când nevasta mea intră la H&M e o oportunitate fantastică să merg și eu la Brico.
Sunt înrăit, e o boală veche, o iubire care nu te eliberează.
Pe lângă șuruburi sunt multe accesorii: imbusuri, șurubelnițe, chei, burghie, pensule, pânze, scule și câte altele.
Am șuruburi în mașină, am șuruburi în buzunare.
Un șurub mi-a intrat în roată și am făcut până, altul, când m-am aruncat în pat, m-a înțepat în fund.
Dar când iubești, nu te descurajează niște mici neajunsuri.

Într o seară, pe la zece, când efectuam practica mea spirituală cu geamul deschis, cu bărbia rezemată în piept pentru mai multă determinare,
în paranteză fie spus - o practică secretă și pentru mine, nu e niciodată la fel
- seamănă mult cu reglarea tirului, sau a frecvenței,
încercam să mă înglobez într-o realitate mai densă decât chițăielile copiilor de la bloc și vocile baritonale care spintecau aerul,
o realitate vie, artificială și puțin antichizată, când aud deodată o voce feminină care striga:
mi-a pus mâna, mi-a pus mâna!
Am simțit cum intru în corp ca într-o capsulă cosmică.
Am deschis ochii și m-am uitat în întuneric. Vocea s-a ascuns.
M-am simțit singur.
Am închis geamul. M-am gândit puțin la senzațiile noi și mi-am zis: gata.

Cum să moară dragostea m-am întrebat imediat ce am terminat de citit floare albastră.
Rhett Butler a simțit pe pielea lui acest deșert?
Elementul dragostei este focul, cred, pentru că focul pare să aibă sfârșit.

Trebuie să scrie în sonetele lui Shakespeare - când le ascult mereu îmi spun: omul ăsta a epuizat subiectul.
Eu când mă trezesc dimineața am mai multe suflete.

zile cum ai sta în soare și ai pluti cu o barcă pe ocean, o simetrie în în cădere, un fel de ocean.
dragostea ta îndoaie lingurițe
deși nu sint singur nimic nu spune aici este viață
sau poate sunt.
soarele se îndoaie ca un chip gol prin care trece o sabie.

ce mișto când crezi că ea umblă cu tine în miniatură în inima ei, și, instantaneu îți dă eject. e mai tare ca praștia din Prater sau să te catapultezi cu scaunul unui avion de vânătoare. vezi stelele verzi fără să iei bătaie. mereu argumente. condimente. capete de berbec. după sufletul femeilor este o perdea și dincolo de ea același suflet. așa ar trebui.

Mulțumesc

Ieri a fost ziua onomastică a domnului Ciocoru de la trei, a făcut 90 de ani.
Am fost 4 invitați. 2 babe și doi moșnegi. Am ajuns pe la 12.
Ne-a dat supă cu găluști. Moșnegii erau simpatici, dar mi-au cam depășit limitele toleranței.
Stăteam la 2 metri de unul și îi miroseau hainele a pișat bănuiesc. Cămașă ca a lui am văzut la magazinul Adam și Eva prin 1981.
Eu am haine de la prietenii mei francezi. Din 2018.
Mă deranja lumina și mai închideam ochii și vorbeam din memorie.
Nici nu prea îmi era era foame. Eii.
Când am mușcat din gălușcă am simțit cum se desprinde proteza. Gingiile se retrag și se face loc pe lângă. Noroc că am o proteză mare care acoperă și o parte din bolta palatină și nu o pot înghiți. Am dus mâna la gură, am tras-o afară și am împăturit-o în două șervețele.
Sărbătoritul a scos o cutie de tablă și ne-a arătat poze de când mergea cu motocicleta. Cam șterse. Ori nu mai văd bine cu ochelarii ăștia ori nu se distinge bine fața.

A adus din frigider o carafă cu șampanie cu bule, dar era pe jumate goală. Am gustat puțin și am râs cu ei.

Am mers puțin la baie să mă aranjez. M-am făcut că nu văd în jur.

Am un cap pe care părul nu mai stă de nici un fel.
Pe urmă, ca din senin m-a luat un somn așa de puternic și pe la două jumate am fugit la mine, la etajul unu. Ei am fugit, m-am târâit.
M-am trântit îmbrăcată pe canapeaua din sufragerie și am gustat dulceața somnului.
Când deodată, aud niște boncăneli în ușă. Îmi spun, ei... poate e la altă ușă. Să mai insiste.
Iar se aude. Pauză. Iar se aude.
Mă dezmeticesc și strig: imediat!
La ușă domnul domnul Ciocoru are o privire intensă și îmi întinde un șervețel. Spune: cred că asta vă aparține.
Sunt așa de adormită și mi-e rușine. Nici nu are sens să fiu tristă.
- Mulțumesc.