Ciudat cum folosesc oamenii cuvântul dragoste, cu o dexteritate ordinară, precum gestul de a îmbrăca o rochie, a deschide ușa sau a ridica de pe masă o ceașcă.
Ciudat cum locurile în care stăteam, chiar cât de puțin, veneau după noi fâlfâind ca un pescăruș disperat! Prea simplu.
Atâtea chipuri și, simultan, fiecare poate fi iubit în alte feluri!
Este iubirea păcat?
Atâtea fapte și aparențe și atingeri sau lipsa tuturor la un loc!
Tu poți spune sus și jos?
Sau obișnuința, e dragoste? Nicio calitate nu e ceva.

Uneori mă gândesc: oare nu e un gater care te despică în două?
E un copac?
Care este fața ta cea mai adevărată din somn?
Pentru mine, dragostea e un sit arheologic pentru ființele căzute din cer sau din miez de pământ. Sau un laborator demodat.
Ciudat e că am prin buzunare o pensulă și o lopățică de os plăcut înmiresmat.

La Grand Mall Varna ajung - presupun - românii care caută nisipuri fierbinți și all inclusive mai pe aproape.
Au aer condiționat.
Par triști turiștii la cumpărături inutile, mi-am spus.
M-am învârtit o oră degeaba.
Mi-am luat o apă.
Când deodată am simțit cum mă strigă de la subsol o sticlă de coniac Pliska XO.
Am dat o fugă la propriu aproape și am înhățat-o.
Ajuns la hotel am pus-o pe masă și m-am uitat prin ea cum se văd proprietățile imobiliare for sale din Balcik.
Lumina de coniac seamănă cu lumina telefonului pe save mode.
Tot uitându-mă, am realizat că Balcik e prea departe și nu mai am timp.
Timpul trece ca un nor de argint.
Totuși,
prin sticla de Pliska se vedea bine Goa, Sri Lanka și altele.

Pe faleza de la Balcik, unde geamandura bate în valuri precum inima reginei

e plin de restaurante.

La primul clipește o reclamă led cu ciorbă de burtă.

Am burtă.

Castelul e într-o disoluție controlată, asta mi-a amintit de primăvara lui 96.

Eram un fel de ziarist la un ziar nou înființat, toți aveau un suflu nou.

Am dat interviu.

M-au pus unde e mai greu, adică la social, după principiul cel mic merge la păscut cu vaca. 

După ce epuizasem subiectele blocul foamei, Iosif Bartfeld și nu mai știu ce, eram fără ocupație. 5 lei de articol.

Într-o zi mi-am imaginat viața unui cerșetor. Era unul care puțea pe scări la catedrală. Mi-a fost frică să vorbesc cu el. Avea o privire prea convingătoare.

Suferea.

A doua zi a venit fotograful și l-a fotografiat, a treia zi a ieșit articolul. Pe prima pagină.

Era vineri îmi amintesc, ca acum.

De rușine tot weekendul nu am ieșit din casă.

Cred că e unul din cele mai nașpa  lucruri făcute de mine în această existență.

În 84, un membru al juriului a recunoscut că balanța a fost înclinată de sexapelul ei,

dar cred că nu știa despre ce vorbește, moșul.

Cel mai bine trebuie să fi știut el, pentru că totul locuia exact în privire. Explozia unui mister - o pâine coaptă în soarele sudului.

Un mister cu care poți defila la o paradă militară de ziua națională.

Dar apăsarea unui mister e un cuțit care crește la fel de bine.

După ce au cântat Tu soltanto tu de o mie de ori, Albano s-a trezit într-o cușcă cu care era plimbat pe străzi.

Cand a scos Liberta era prea târziu.

A fost un slujitor fidel.

Nu e școală mai bună decât să fii strivit de mister.

Toți oamenii au ceva ascuns - așa se spune - un șobolan cu care s-au aclimatizat incestuos. Un reflux karmic, un viciu, o frică care i-ar putea expune, i-ar întoarce realmente pe dos. Devoala e cuvântul?
Nu am apropiați.
Nu beau, nu fumez, doar îmi plac șuruburile.
Nu mă pot abține, și nu glumesc.
Le iubesc.
Merg puțin aplecat de spate doar până intru în câmpul lor energetic și mă pierd în aurora lor sidefie.
Există șuruburi de toate felurile, au cap corp și vârf.
Unele au și inimă sau le fac eu un transfer.
Au diferite culori, texturi, aliaje. Nu mă mai satur să le privesc.
Îmi imaginez tot ce pot face cu ele.
Uneori îmi cumpăr câte o cutie și o pun în bibliotecă.
Am adunat o mică  colecție.
Am văzut în America cum un oraș devine părăsit. Uneori simt cum bate vântul falimentului și pe strada mea. Un vânt groaznic care roade sufletul
multor cvartale.
Atunci îi privesc pe vânzătorii de șuruburi cu milă și cumpăr ceva de la ei.
Când nevasta mea intră la H&M e o oportunitate fantastică să merg și eu la Brico.
Sunt înrăit, e o boală veche, o iubire care nu te eliberează.
Pe lângă șuruburi sunt multe accesorii: imbusuri, șurubelnițe, chei, burghie, pensule, pânze, scule și câte altele.
Am șuruburi în mașină, am șuruburi în buzunare.
Un șurub mi-a intrat în roată și am făcut până, altul, când m-am aruncat în pat, m-a înțepat în fund.
Dar când iubești, nu te descurajează niște mici neajunsuri.

Într o seară, pe la zece, când efectuam practica mea spirituală cu geamul deschis, cu bărbia rezemată în piept pentru mai multă determinare,
în paranteză fie spus - o practică secretă și pentru mine, nu e niciodată la fel
- seamănă mult cu reglarea tirului, sau a frecvenței,
încercam să mă înglobez într-o realitate mai densă decât chițăielile copiilor de la bloc și vocile baritonale care spintecau aerul,
o realitate vie, artificială și puțin antichizată, când aud deodată o voce feminină care striga:
mi-a pus mâna, mi-a pus mâna!
Am simțit cum intru în corp ca într-o capsulă cosmică.
Am deschis ochii și m-am uitat în întuneric. Vocea s-a ascuns.
M-am simțit singur.
Am închis geamul. M-am gândit puțin la senzațiile noi și mi-am zis: gata.

Cum să moară dragostea m-am întrebat imediat ce am terminat de citit floare albastră.
Rhett Butler a simțit pe pielea lui acest deșert?
Elementul dragostei este focul, cred, pentru că focul pare să aibă sfârșit.

Trebuie să scrie în sonetele lui Shakespeare - când le ascult mereu îmi spun: omul ăsta a epuizat subiectul.
Eu când mă trezesc dimineața am mai multe suflete.

zile cum ai sta în soare și ai pluti cu o barcă pe ocean, o simetrie în în cădere, un fel de ocean.
dragostea ta îndoaie lingurițe
deși nu sint singur nimic nu spune aici este viață
sau poate sunt.
soarele se îndoaie ca un chip gol prin care trece o sabie.

ce mișto când crezi că ea umblă cu tine în miniatură în inima ei, și, instantaneu îți dă eject. e mai tare ca praștia din Prater sau să te catapultezi cu scaunul unui avion de vânătoare. vezi stelele verzi fără să iei bătaie. mereu argumente. condimente. capete de berbec. după sufletul femeilor este o perdea și dincolo de ea același suflet. așa ar trebui.

Mulțumesc

Ieri a fost ziua onomastică a domnului Ciocoru de la trei, a făcut 90 de ani.
Am fost 4 invitați. 2 babe și doi moșnegi. Am ajuns pe la 12.
Ne-a dat supă cu găluști. Moșnegii erau simpatici, dar mi-au cam depășit limitele toleranței.
Stăteam la 2 metri de unul și îi miroseau hainele a pișat bănuiesc. Cămașă ca a lui am văzut la magazinul Adam și Eva prin 1981.
Eu am haine de la prietenii mei francezi. Din 2018.
Mă deranja lumina și mai închideam ochii și vorbeam din memorie.
Nici nu prea îmi era era foame. Eii.
Când am mușcat din gălușcă am simțit cum se desprinde proteza. Gingiile se retrag și se face loc pe lângă. Noroc că am o proteză mare care acoperă și o parte din bolta palatină și nu o pot înghiți. Am dus mâna la gură, am tras-o afară și am împăturit-o în două șervețele.
Sărbătoritul a scos o cutie de tablă și ne-a arătat poze de când mergea cu motocicleta. Cam șterse. Ori nu mai văd bine cu ochelarii ăștia ori nu se distinge bine fața.

A adus din frigider o carafă cu șampanie cu bule, dar era pe jumate goală. Am gustat puțin și am râs cu ei.

Am mers puțin la baie să mă aranjez. M-am făcut că nu văd în jur.

Am un cap pe care părul nu mai stă de nici un fel.
Pe urmă, ca din senin m-a luat un somn așa de puternic și pe la două jumate am fugit la mine, la etajul unu. Ei am fugit, m-am târâit.
M-am trântit îmbrăcată pe canapeaua din sufragerie și am gustat dulceața somnului.
Când deodată, aud niște boncăneli în ușă. Îmi spun, ei... poate e la altă ușă. Să mai insiste.
Iar se aude. Pauză. Iar se aude.
Mă dezmeticesc și strig: imediat!
La ușă domnul domnul Ciocoru are o privire intensă și îmi întinde un șervețel. Spune: cred că asta vă aparține.
Sunt așa de adormită și mi-e rușine. Nici nu are sens să fiu tristă.
- Mulțumesc.

mi s-au oferit multe imagini cu Marlin Monroe - poate am dat like de câteva ori la rând, despre morți nu se mai poate spune: ești sexy. no way. căutam să intuiesc dacă avea sau nu liniște sufletească, mai târziu am început să citesc și citatele din josul paginii. am început să simt că era plină de înțelepciune dacă or fi fost cuvintele ei. înțelepciunea nu se potrivea deloc cu aerul frivol. înțelepciunea - credeam în subconștientul meu - putea fi rezultanta unor lovituri într-un suflet arzător. nu știu sigur. dimineață am primit o fotografie cu Bukovschi masiv încadrat de un cuplu celebru - Madonna și Sean Penn. Am lăsat un comm: Madonna had a soul.

Mai mult decât un cer

Când lucrurile invizibile devin evidente e o lipsă, așa mă gândesc. În ziua aceea toridă de iulie pieptul meu devenise o pâlnie sau un sifon de canalizare, cartierul se rotea în sensul acelor de ceasornic, ca în emisfera nordică.
Prin mijlocul pieptului dispăreau nu doar chipuri, amintiri, ziare, romane, zile și nopți ci însăși lumina.
Inima pulsa lent ca un șoricel speriat de descompunerea universului. Era atrasă și ea gravitațional tocmai de privirea ei speriată, spre un punct în care forța e digerată de o falcă.
Atunci când numeri pare lipsit de semnificație.
Atunci când așezi piesele pe tablă.
Atunci când te întinzi în pat fără nici un dezechilibru.
Atunci când singurătatea depășește granița unui cer înstelat. 

Nu e un râu

În drum spre țară am traversat de multe ori, de multe ori Dunărea și am avut o polemică cu Alin despre acest râu. El spunea că e același rău și eu eram de părere că e cu perfect altul. Donau, Donau, Donau. În fapt nici mărimea nici culoarea nici briza nu erau aceleași. Nu părea să poarte nicio amintire, poate doar cea a bărbilor unor bărbați din antichitate. Toate aceste intersecții se datorează ideii omului despre linia dreaptă dar râul, evident, vede diferit. I-am explicat lui Alin că Dunărea nu e un șarpe dacă e să îl prinzi de cap nu dă din izvoare. E ca iubirea, o hemoragie. O hemoragie care crește cenușiu nu e un râu.

Interioare

Sufletul meu stă ascuns după o vază placată cu cioburi trapezoidale de oglindă. O discotecă scufundată în lipsa luminii. Din vază iese un mănunchi de gladiole multicolore.
M-am întrebat uneori ce fel de ființă e una care se ascunde pe după lucruri ca un pui de pisică.

Dar, cine sunt eu să pretind o claritate a sufletului, nu în sensul mărimii sau importanței, doar așa, esențial, ca Platon?
Mi-am imaginat că lucrurile sunt de încredere, ca un industriaș, chiar așa mă simțeam când traversam, firesc.
Mergeam ca un rege.
Eram un rege, totuși
sufletul meu a intrat în chestiuni perisabile ca-n materia unei statui. Trădarea lor e cumva previzibilă, nu-i asa? În savoarea unei nudități goale în final, e o amăreală de rădăcini.

Am ajuns la concluzia că
am un suflet dulce, luminos și un pic trist, ca o melodie care pătrunde subliminal în camera rece a inimii. Unii ar spune dimpotrivă, e caldă, fierbinte, dar habar n-au. E o dinamică care ne ajută pe toți.
Aici pot să îl contrazic chiar pe Sadhguru: inima nu o pompă doar, e mai degrabă locul de sacrificiu și are un creier al ei.

Nimeni nu știe cum gândește inima mea, nici eu.

Pe autobahn plutea un nor mic încărcat cu electricitate sentimentele îmi înecau ochii la partea inferioară gândurile și ele. ascultam un post de radio care îl idolariza în germană pe McCartney gențile camioanelor bubuiau treceam peste. Cu distanța poți să începi să te rupi de ce ai impresia că este important sau urgent nu cu tăcerea. Norii în care îmi fixam privirea păreau mașinării grele și în spatele lor degete roz bucle trandafirii. Cuvintele pot greși. Fredonam și asta e bine. Fredonam pe interior și pădurea devenea tot mai neagră și adâncă.

Orașul meu

Experimentez un gol prin care trece o autostradă vâjâitul mașinilor se preface într-o faină cu care îmi ung capul - un punct de sprijin în lăcomia amețitoare. O furtună e o rochie sau un plug care rupe firele cu realitatea.
În inimă port mormane de figuri și gesturi abandonate, cuburi de peturi reciclate, un Titanic de jucărie, case fără suflet și fluturi indigo. Caut binecuvântarea din aerul cel mai apropiat.
Autostrada intră în mine ca într-un tunel. Mașinile fâșăie, mă intoxică, mă motivează.

Cineva mă suie pe o ramă de tablou și-mi spune: vezi.
De unde vin pielea moartă e dată soarelui, inima pământului, orașul e doar al pașilor. Mă identific încet cu goliciunea.

Odă în metru cuantic

Ochii supți, ochii roșii - nici un blocaj - doar o groapă fără final, căderea, abisul - el în sine - rug uman.

Am spus nu!, de atâtea ori, degeaba! Mă  arunc, mă lepăd de amânărea mușcăturii lui Saturn!

Dragostea și moartea au un singur chip devastat de flori, poate magic. Doar cine și-a fracturat pieptul și fruntea ar putea vedea întregul tablou.

Atâtea cuvinte rostite în somn ca o porție de rachiu înaintea încleștării! Baionete, sunet de tobă. Vin!, fantomelor de la Waterllo!

Eminescu drept, perorând de pe un pat de spital.

Imaginați-l sfâșiind draperia, șoptind blând, ca pentru sine: nu credeam să învăț a muri vreodată. Ieri am fost acela.

Nirvanashatkam

Şase strofe despre eliberare

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici intelectul, nici gândirea și nici simțul eului, nici mintea.
Nu sunt nici auzul, nici gustul, nici mirosul, nici vederea.
Nu sunt nici eterul, nici pământul, nici focul, nici aerul.

Sunt Conștiința
Și Fericirea fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici suflul vital, nici cele cinci eteruri vitale.
Nu sunt nici cele șapte componente ale corpului, nici cele cinci învelișuri.
Nu sunt nici cele cinci organe de acțiune.

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici aversiune, nici atracție, nici aviditate, nici rătăcire.
Nu cunosc nici orgoliul, nici invidia.
N-am nici obligații, nici interese, nici dorințe, nici pasiuni.

Sunt Conștiința
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Pentru mine nu există nici acțiunile bune, nici acțiunile rele, nici plăcerea, nici suferința.
Nu există nici măcar incantațiile  rituale, locurile sfinte, Vedele sau actul sacrificial.
Nu sunt nici plăcerea, nici obiectul plăcerii si nici agentul plăcerii.

Sunt Conștiința 
și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu cunosc nici moartea, nici îndoiala, nici diferențele de castă.
Nu am nici tată, nici mamă  căci eu sunt nenăscut.
Nu am nici un prieten, nici o rudă nici un maestru, nici un discipol.

Sunt Conștiința și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA,
sunt SHIVA!

Sunt etern, neschimbat si fără  formă.
Prin ubicuitatea mea exist pretutindeni.
Nu sunt atașat de organele de simț  si de aceea nu am nici o dorință.
Nu cunosc nici libertatea, nici robia,

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Shankara 

Încă o zi

Într-o dimineață pe la 5, ca să nu-i vadă nimeni, bădița Eminovici și Emil Brumaru ieșiră pe terasa apartamentului cu vedere la ambasada Canadei.
Emil era în slip, avea un sutien negru iar Eminul purta niște ițari de in cu bretele și în rest - la bustul gol. Avea niște păr negru cârlionțat pe piept.
Emil nu ajunsese de vreo două luni pe la coafor și arată cam sleit cu toate că avea o țânjeală după femeile la 30 de ani dar numai acelea care semănau puțin cu madam Bovary.

Domnul Eminescu profită de prana intensă a dimineții și mâzgăli repede o pancartă pe care scrise "nu te legăna!" O luă în spinare și începu să manifesteze cu ea făcând ocolul balconului. Emil trase un oftat cu poftă de se cutremurară plopii. Unul chiar căzu în fața mașinii lui Mihai Ursachi.
La ambasadă deschidea la 10 și dezolat, Mihai abandonă mașina și o luă înot pe Bahlui. Sau așa credea el.
Eminescu era tot mai nemișcat, ca un luceafăr ce era, doar pâlpâia și Brumaru își rodea unghiile. La un moment fix o muscă se așeză pe nasul lui Eminescu. A trecut el și peste amor, își spuse. Când deodată, un porumbel se așeză pe chipul său leonin, ca o cicatrice. Atunci, lui Mihai Ursachi îi crescu o mustață eminesciană.
Din cauza concentrării maxime - ne gândim - Eminescu depăși limitele normale ale imobilității și, cu pancarta deasupra capului, începu să danseze kazacioc. Sau călușarii.
Dar era liniște syi nici un instrument prin preajmă.

Lui Emil îi sclipeau ochii ca două mărgele.
În lumina putredă a nopții pe fațada clădirii se observa o umbră escaladând spre protagoniștii acestei scene: era Cenușăreasa în vis și făcea free climbing. Ajunsă sus, pe terasă, cuvintele începură să plutească că baloanele colorate. Eminescu era transpirat, tăcerea era încordată.
Emil luă inițiativa, își puse proteza și începu să recite din memorie poezii obscene de Mihai Eminescu.
Eminul suspina și cauta indicii semne sau trăsături comune între Cenușăreasa și prima lui dragoste. Cenușăreasa strălucea ca un diamant într-o carceră, și părea singura vie.
Deodată prima rază de soare lovi obrajii arși de moarte a poeților așa că se așezară cruciș, toți trei, ținându-se de mâini. Făceau o minispirală. Culorile se roteau ca într-un accelerator subacvatic și era încă o zi.

Numărul magic

Nu știu cine e creația cui și, cu cât îți privesc mai mult învelișul lumea se colorează ca o iguană. (se îmbujorează și devine verde din cauza albastrului - presupun.)
Pieptul meu e un copac ecuatorial, numai bun.
Nu contează cum sunt, sau cum ești, nici cuvintele - oricum sunt baloane care ascund imobilitatea.
Sub pământ locuiește un ou și sub coajă e o altă ființă. (dar e la fel de întuneric și frig.)
Fără contact se ating niște fire și la capătul lor universul așteaptă și speră.
Tu ești tatăl meu și sora și mama și fratele.
Avem o singură pereche de ochi
pe acest drum.