o stea pe fiecare frunte

Liziera, pădurea de la marginea drumului pe lângă care treceam în goana bicicletelor era aproape înmugurită. Pe jos era un noroi proaspăt întărit ca după deziernare şi reţin că mă durea tulpina penisului din cauza dâmburilor. Ăla nu era drum era o arătură nenorocită o viroagă lungă. Când oboseam de tras la pedale ne dădeam jos, ne ştergeam frunţile cu mâneca, cred că era februarie iar lângă Dunăre se aciuase un pui de primăvară şi cum ne trăgeam noi suflul, ai spus :
- Totul e să te afli într-o poziţie bună.
- Ca un fel de rulment în locaş? Sau ai găsit o postură fericită un triunghi al Bermudelor de Măldăieni în care să dispar ca un bilet într-o sticlă şi sticla să o dau pe gât?
- În viaţă frate că pe cealaltă parte greierii nu cântă. Mă tot consult cu sufletul meu îl întreb dacă ce am făcut până acum are vreo valoare de fapt sunt sigur că nu, urmează doar verdictul, eşti martor, da?, uite aşa, cum stăm şi pălăvrăgim aici pe marginea drumului. Acum, exact acum, trece un tren pentru tine - u uuu - n-ai nici un zvâc? Îţi vine să urci? Nu azi, nu. Era o pildă care spunea nu amâna mântuirea. Avem o vocaţie, există o stea pentru fiecare frunte? Frate la asta mă tot gândesc. Mă frăgezeşte întrebarea asta ca un tocător. Sunt sau nu pentru ceva pregătit. Şi când o să deschid odată ochii? Despre viaţa mea ce pot spune şi mai ales cui? Ţie? Pe de o parte există trenurile astea exagerat de silenţioase iar pe de alta îmi vine în cap pilda cu talanţii. Iisus n-o fi inventat el chiar toate. Trebuie să fi primit ceva educaţie de la taică-su. Şi talantul ăla de la la început nu îl ai o singură dată şi gata. Vine cu picătura dar trebuie să îl vezi fir-ar. Iar orbul...dacă mă gândesc bine este o legătură şi cu orbirea. Moise de exemplu. Să conduci un popor spre un loc geografic fără să vezi, ironia supremă. Dacă înmulţeşti tataltul ai vocaţie te cheamă cineva, nu, dacă n-am, n-am vorba lui Moromete. Şi cu talantul nu-ţi poţi cumpăra nici măcar un anunţ în ziar.
Aveam o sticlă cu vin rose i-am dat dopul afară şi am tras câte un gât
fiecare, seara creştea roşiatică oferind cerului un albastru profund ce mă îndemna la vis pe cărarea dintre câmpie şi rarişte:
- Măi Victore aşa pe râna asta de drum îmi vine în minte omul acela chel, Stalker, un fel de Shivananda cred, pe care îl vedem cel mai mult din pentru că deschide drumul când aruncă înainte o piatră legată cu o aţă. O călăuză de dinaintea lui, care pesemne că ar fi trebuit să intre măcar la sfârşit de carieră în camera adevărului a găsit o ladă cu bani. Total aiurea. Absurd ca adevărul. Ce să mai faci tu cu banii când o viaţă întregă ai arătat altora drumul spre emasculare şi te-ai căznit să scoţi din creier şerpii ca pe nişte molari negri şi împuţiţi? Tu, de exemplu, o să primeşti ceva perversiuni din tot spectrul, nu râde aşa larg, la cât de mult îţi cauţi candoarea... eu, cine ştie? La naiba. Şi cineva spunea că e îngustă cărarea.
Victor a tăcut apoi din când în când îmi mai spunea frate şi ridica ochii ca
şi cum i-ar fi dat de-a dura pe o vale mai de sus în timp ce vinul se cobora în mădulare cald şi prietenos.
Am plecat către casa părinţilor săi tocmai pe la 8 când deja nu mai vedeam
drumul din faţa roţilor subţiri. Am povestit apoi cu bătrânii o bucată bună de noapte. Aveam o atracţie fatală să stau la snoave pe înserat cu sticla de vin în faţă povestind cu oamenii de la ţară. Eram respectat ca un rege. Un rege al colibelor zugrăvite cu verde şi al pisicilor. Când mergeam spre camera în care mă cazaseră trăncănindu-mi picioarele în nişte bocanci galbeni şi lălâi am observat lilieci. Aş fi putut fi şi regele lor.
Înainte de a mă tolăni pe cearceaful alb era o lună mare şi am încercat să îmi cântăresc puţin inima în balanţa zilei. Am încercat să mă rog puţin dar îmi amintesc că urla o cucuvea înfundat, nu departe şi am ridicat mâinile spre cer. Drepte, lungi, ca nişte tibii pe care altul le-ar fi putut oferit ghişeului sus al lumii şi mi-am amintit de spusele sfântului Macarie “destul e să ridici mâinile către Dumnezeu”. Mi-era sufletul însetat!

După aceea au intervenit unele probleme în viaţa mea, multă confuzie şi a trebuit să o iau de la capăt.

pslamul 1

domnul este scăparea mea lui voi spune
scârbele mele
că fratele meu a trădat
de aceea în camera trupului acesta de paie doamne
te voi căuta la tot pasul
pe toate străzile lumii pe coline pe sub pleoapele morţilor
că tu din iadul cel mai de jos
m-ai scos şi m-ai pus în lumină cu încredere ca pe un steag
pe un ţărm argintiu
tremurat dator ca o iederă dar viu
doamne nu m-ai lăsat până în sfârşit
chinuit am fost precum flacăra în care groaza îşi numără anii
rătăcit am fost precum labirintul dintr-un ghem de şerpi în mişcare
pentru că am cunoscut sleirea genunchilor şi zvârcolirea puilor
urletul astupat al soarelui
ghilotina o ştiu pe de rost
cum retează glonţul cum sfârtecă dar tu eşti drept
lumea o cerni după judecata ta în care au loc bogaţii săracii boala
şi stropul de iubire iar eu cred în tine
şi nu mă smeresc pentru înălţare de aceea
nu are loc omul şi nici praful la masă cu tine
cu gândul poftei mereu schimbătoare
că nu voi lăsa neliniştea să mă sape în veac
voi deschide ochii doamne
dimineaţa şi te voi saluta
noaptea va veni şi eu tot aici voi fi de pază
la porţile începutului stau îndremenesc aşa că
scapă-mă doamne de ceasul rău de foc înbunează-mă iartă-mă
domnul dumnezeul meu e scăparea mea
el îmi ştie tinereţile şi înclinările lacrimii
şi mă va auzi înainte de sfârşit.

gânduri pe stradă

mă întorc uneori la locul faptei
încercuit
cu oasele stoarse
eşti un ucigaş veţi zice
unul
prea înţelegător gândesc
fiindcă aş putea totodată trimite
o armată pe acoperişul lumii
să planeze
la fel
cum aş putea sufla într-o păpădie de mai
privind pe fereastră
cerul meu
miroase a sânge închegat sub unghii
deşi
duhneşte a iertare înfiorător
la fel
de bine
cânt la chitară
abia mă aud pentru că muzica nu e
a mea
cum stau tolănit la umbra zidului aproape topit
prins într-o miere
ca un fel de lux al lucrurilor sărmane
în rest
există doar orizontul agăţat de păsări şi el
pare a fi tot rupt în două
ca toate aceste
străzi pe care lăcrimez odată cu oamenii
şi crimele lor mărunte
şi unde
repet mantra mea favorită
care va izbăvi lumea în final
dar finalul vine încet picătură cu picătură
ca şi cum lumea
are nevoie de moarte
ca să vadă ce este ea.

hertzog

pentru a salva pe cineva
trebuie să treci
prima dată
de iadul cel mai la îndemână
de spuză
să te caţări pe scări de frânghii
cu buricele degetelor rupte
abia întrezărit
prin fisura diavolului
seara poţi pune bărbia meterez
deasupra paharului
cu luna ovul văzător până la fund
necruţătoare
chiar dacă poţi derapa
cu briciul pe ceafă răscolind
întreaga copilărie
poveştile cu hansel şi gretel pufuleţii
cu ciocolată sau alte firmituri
vei avea de traversat cvartale
de citit zarurile
pentru a salva pe cineva unul
mai mereu
trebuie să moară încât nu rămâne nimeni
care să depună cauţiunea
nici un frate
dispus să te împrumute binevoitor
e perfect de neînţeles
când ajungi să te salvezi ori să ajuţi
pe celălalt
nu mai e nimeni de faţă să noteze
spasmul culorilor zvârcolirea rezistentă
în cearceaf ca o pată
unde chiar adâncimea terifiantă
imobilitatea vântului
bine şi rău
nu sunt decât un balans liturgic
de pe un picior pe altul.

ecleziastă

vom merge în viitor cu aceleaşi ifose
ca în vis
cu un pachet de ţigări light
în buzunar la spate
în chiloţi
cu viermele verzui şi plin de iniţiativă
cu aceeaşi rădăcină strălucitoare
vom trece
drapaţi de surâsul uriaş al celui slab
dar magic
vom traversa efeminarea
gâfâind prin subsoluri insalubre
voluptăţi de menghină
ne vor urmări pe coridoare
ne vom sfâşia hainele ne vom smulge
părul
privind intens din cealaltă parte
vechile metehne
cum ar fi plecarea apusului la pescuit
paharele astea multe
prin care viaţa trece şi vine
ca un accelerat încolăcit peste moarte
vor rămâne
la gât precum cruciuliţa semiluna
sau steaua care împreunează degetele
peste piept
în aval
vom alerga printre nori şi pulberi
cu respiraţia înroşită
pe o nicovală asemănătoare cu luna
în servitute
vom locui într-un univers tremurat
cu slove
în care ochelarii de soare sunt la mare
preţ
savurând aceleaşi orori
ne vom lecui poate în definitiv să mânjim
tavanul
chiar dacă bancomatele sau adn-ul
vor funcţiona mult
după plecarea noastră
ca nişte degete descărnate întinzând mărul
care se spune că a fost odată oprit.

ah annie

mai ştii annie că am locuit o perioadă la new york
prin anii 70 nu contează
eu mai am acea insignă de la harvard în vitrina
cu mielul de paşte de cozonac uscat
ţii minte ce gelos eram şi cum mă spălam
de 100 de ori pe zi pe faţă
să văd limpede şi pe urmă mă holbam
în oglindă de parcă voiam să mă impresionez
printre chicotelile tale de guguştiuc
trebuia să încep de undeva
erai de bună seamă cea mai deasă iluzie a mea
aveai un tatuaj cu un crin întors
sau un clopoţel care la fel de bine mă trezea
când seara întârzia spre noaptea profundă
nu era nimic exclusiv sexual
cheiurile erau din lemn ud şi apa rodea
aveai părul lung pe atunci
ţin minte cum trânteai cheile în hol împingeai uşa
cu piciorul nu aveam casă
dar pe cuier aveam o pălarie dintr-un fetru gălbui
în anul acela am făcut figuraţie într-un movie
pe atunci trupul nu mă trăda
nu era nici lasciv nici pofticios din cale afară
doar am ridicat un receptorul argintiu şi camera
m-a şters o secundă
am luat puţini bani dar felul tău minunat
de a-mi spune că mă iubeşti
în timp ce îmi venea să mă trag de fustiţă că aşa era
sacoul ăla reiat cu două sliţuri pe laterale la spate
a făcut tot deliciul ultimelor zile scânteietoare
înzăpezite de cald prelinse
cum păreau căştile acelea poliţieneşti printre clădirile
din santa lucia unde ai dispărut inexplicabil după un banal
colţ
împreună cu gemenele alea frumoase rău
probabil evreice şi cu care am trăncănit am râs bine
o noapte rotundă după ce drojdisem în prealabil
puştoaicele erau cel puţin perverse sau nişte îngeri
dar eram confuz
vorbeau despre templul din abdomen despre altare
chivoturi avorturi sau alte adăposturi evanescente
precum cortul acela bătut de vânt
de fapt o terasă cu palmieri pitici
în care ne întorceam şi ne sărutam umerii
după un tur schnell în volkswagenul broscuţă ah annie
ciudat cum trecutul există şi viitorul există
cu toţi înţelepţii măsii agăţaţi pe sârmă la uscat
lângă boxerii mei cu buline roşii
dar nu mai reţin damn carnea ta tare de mulatră
deşi chiar nimic nu mi s-a prăfuit în cap.

dimineaţa cea nouă

aveam un căţel pe care
nu-l mai iubea
nimeni
noaptea parcă vorbea
cu cineva
ca să-şi mai descarce sufletul
în răguşitele
neguroasele stepe
avea şi el o vârstă
ca şi golul meu din piept
ne bucuram amândoi
de fulgi
sub aceeaşi cămaşă
eram cum s-ar spune
ca fraţii
când şi-a tras
glonţul acela sclipitor
direct în cap
tot m-a mânjit cu clorofilă
pe braţe
eram aşa de speriat
încât aş fi vrut să plec în Italia
la muncă
sau în Gangotri
să mă las de fumat
de respirat
de hrana asta putrezindă
aş fi vrut să tac
odată cu el
în carnea mea secretă
să înlemnesc lângă bordura rece
să fiu sărutul
presat
sigiliu de ceară fierbinte
pe ochii lui întorşi
acasă
să nu mă trezesc
să fie pentru noi moartea
o apă amestecată
cu flori împletite
în geamul deschis
spre dimineaţa cea nouă.

Abel şi eu

hai să vorbim despre dragoste
o dată şi încă o dată
fluviu peste inimă fie-ne secerişul
nălucă pe dealuri
hai să şoptim să ne fâlfâim
degetele ca o velă albastră şi verde
să ne prindem de aer în sus
cu laba de gâscă
hai să o facem să ne dăm pe burtă
la vale
ca o izbăvire de toamnă
hai
dar tot ce-mi doresc e să crezi
că mai este o vreme un gong
un surâs venit din urmă
ca fugă spre o îmbrăţişare uşor tristă
până la ultimul Abel.

Anita în vasul Dewar

Totul e inutil. Nimeni nu va înţelege cu precizie ce cred, poate vreun antic dar ei... mai au doar ceva adn prin pulpa caninilor şi atât. Un savant se bucură pentru aterizarea unor roboţi pe Marte. Voi muri, ei vor ajunge şi mai departe. Vor întrerupe viaţa poate printr-o criogenie poate. Vor dori să treacă în viitor datorită progreselor medicale. Ceea ce e foarte foarte trist este că ei cred cu tărie în ceea ce spun. Acelaşi mod de abordare de cruciat, doar un alt unghi. Acelaşi entuziasm criminal. Celule stem, apa şi florile ei, apa aditivată, doamne! Ei cred că organele umane pot avea o viaţă a lor ca nişte piese de bicicletă. Vor să ajungă la un timp dilatat prelins din teoria relativităţii. La o vecinătate prielnică. Taie, extrag, cos, inima de plastic e bună. Pe Marte caută apă, elementele vieţii. Până acolo au putut ajunge deocamdată. Au ochi, urechi, unde şi ecrane subţiri dar ceva umbreşte ca o cataractă. Dupăamiaza mă duc la morgă ca şi cum aş merge acasă sau cel puţin pe verandă şi privesc hoiturile din frigidere. La dau în sus pleoapeleiar unele au ochii albaştri, irisul lor seamănă cu planeta văzută de la distanţă.
Diferenţa dintre mine şi ei este că ne uităm la acelaşi Pământ şi numai eu îi vad respiraţia, eu şi cu anticii mei, chiar dacă suntem la o periferie cu o fată în capătul străzii. Aş putea să mă consider fericit dar doare, pentru că acest suflu închegat în ţărână care ticăie ca o bombă cu ceas temătoare, va deveni un fel de Marte, praf de stele, vorba poetului. Aşa că viziunea lor nu este chiar lipsită de temei ci doar de sens. Totul se pare se va reconverti în verde albastru şi alb cât va mai bate această inimă. Nu se schimbă nimic, doar migrează un fel de sânge către margini şi înapoi, ignoranţa nu creşte, nu scade, de aceea totul e inutil. Mereu m-am gândit că universul este interiorul unei fiinţe, aşa că mâna nevăzută e foarte foarte lungă, prietene.

undeva garduri uluce

zăpada se topeşte
încenuşată
printre tufişuri gunoaie
o vrabie şi o cască de baie
se ţin de mâini garduri uluce
zidul clădirii tuşeşte
izbucneşte verdele
ca o lavă de rai
frunzele se topesc mai apoi
de soare şi clocot
gem prafuite călcâiele
fisurate când
izbucnesc ploile uit
cum izbucneşte zăpada
doar alb ca un plasture
astupă garduri uluce
casca de baie resturile
vrabia se adâncesc undeva

neagră ţărâna tuşeşte
era o fiinţă să ştii că da.