un vânt cu scaune repezi

absurde

nicio urmă pe obraz doar distanţa

moale a ploii

şi coşul în care aduni

sau risipeşti.

domnul Weber

(clădirile au fugit înainte)

o fracţie considerabilă nici măcar nu-şi imaginează

lumea ca un colier. 

unii au trecut de sârma ghimpată

alţii îşi amintesc de flaşnetarul de la Turnu Roşu

în somn aceeaşi supă.

trupul.

pâcla.

fratele pe care eram

cât pe ce să-l ucid

bărbatul rămâne singur ca

o păpădie pe care  n-o suflă nimeni

şi mândria lui de o umilinţă

neînfricată e dimineaţa

 în care cioran atinge
cu lentila lor noduroasă beregata

cu ochii pironiţi

spre copiliul jucăuş de pe cruce.

În tabăra acestora sunt mai mult oameni decât poeţi. Poezia poate ieşi doar din acea umanitate. Poezia, dacă ar fi să fie socotită o cale, ar trebui să fie un drum al devoţiunii. Dar în această paradigmă amprenta ontologică stabileşte limitele poeticii. Sunt indivizi calzi sau epicureici lenevoşi sau chiar ostili tot aşa cum sunt şi cei care se suie conştient pe cruce. O ramură uşor de identificat în zona poeticilor, boemia, e formată în jurul acelora care mimează crucea. E un filon care prescurtat spune că fericirea poetului e moartea poeziei.  Dar e o suferinţa fără verticală sau adâncime. Dintre cei care se urcă pe cruce şi scriu poezie n-am văzut decât unul sau doi, dar stau ascunşi, aşteptând sub plapuma anonimatului să plesnească o inimă. 

au început să mă ceară morţii.

(ştiu că pare ceva cam greţos)

cu ghearele dulci au ajuns la mine

dar nu mă pregătesc de moarte

sau de plecare

nu.

toată vânzoleala fracţia big bangul universul

e o chestie de metodă.

aşa cum stăm pe scaune 

în pânzele vieţii. sau când plecăm.

până la urmă astea poartă semnul

precum victorioase calcanele roşii din centru.

precum cuvintele jalnice rostite la radio

prima dată. precum peştii de pe fundul gropii.

am cunoscut nişte oameni

care în linii mari

au vorbit

pe o margine de masă.

m-au privit înfundat

cu un discernământ resemnat

şi deşi erau bine îmbrăcaţi

n-a fost destul. mai demult

am cunoscut nişte oameni

dar mi-a ajuns cuţitul la os.

dacă astăzi ar fi o zi ploioasă

aş putea binecuvânta. 

sonet pentru chimval

nici o noapte îndeajuns de grea

nici o gripă mai sus de acoperiş

nici un somn peste hornul pisicii sau vreo 
mătură nu

unghiile ies cu patentul uşor

ca un acord neatent de chitară

între divorţ şi mingea de golf dragul meu

îngeri şi demoni

mai ştii când priveam apa limpede

din pâraie îţi mai aminteşti?

când toate erau aşa de clare că nu trebuia

să ne spunem nimic?

atunci când lanurile erau din lucernă curbată

ca degetele împreunate pe piept?

un bărbat cu părul alb tuns scurt

aşezat picior peste picior

citeşte o carte.

două fetiţe cu o minge verde

un căţel de talie joasă

la capătul lesei cu mersul robust

un fotograf urmăreşte

prin teleobiectiv aripile deschise

ale şoimului migrator

alături un copil priveşte

obrazul palid a unui partizan rănit
ca un robinet defect.