egipet

Acum am ajuns la concluzia că poezia nu e ca apa. Nu ocupă locul cel mai de jos. Uneori nu străbate. Mângâindu-mi pisica, care era în urmă cu trei ani un pui ce-mi muşca degetele cu un soi de voluptate a reproducerii, astăzi primea mângâierile mele ca o binecuvântare a dragostei. Cu o neînţelegere a înţelepciunii, cu o ascuţime a mântuirii.

plimbare

Pentru unii este un singur cântec. Un singur cântec cu care se leagă definitiv de vieţile altora. Aşa mă gândeam trecând prin centrul oraşului. Lapoviţa s-a transformat în fulgi fini şi deşi. Luminile roşietice ale lampadarelor descopereau din loc în loc această invazie tăcută. Oamenii făceau poze cu telefonul, o familie alega uşor în ariergarda unui copil, era o atmosfera de bucurie sau de puritate. N-aş fi putut să mă bucur deodată; mai degrabă fulgii aceia îmi aduceau o linişte mormântală ca ;i cum trecutul se ascundea şi el sub stratul subţire şi afânat de zăpadă. Îmi venea să cânt melodia lui Iie Micolov ”ninge iar pe strada mea/cu fulgi mari şi grei de nea/ninge ca la început/când abia ne-am cunoscut/şi mi-ai dat prin fulgi primul sărut”. Şi pentru Ilie Micolov poate a fost un singur cântec. După ce am fredonat încet melodia m-am gândit la înfăţişarea lui dintr-un interviu urmărit în urmă cu ceva ani urmă. Mare, cu sprâncene stufoase cu o privire în care s-ar putea ciocni civilizaţiile. Fiul meu de 7 ani a repetat de câteva ori pe drum că fost cea mai grozavă plimbare.

rama suri

Am o istorie şi un nod. Desigur, nimănui nu-i place să aibă de-a face cu cineva care abandonează. O poziţie echilibrată ar fi aceea de a nu poza. Eu am avut un Audi 100 cc alb cu trapă electrică care consuma 5 virgulă ceva şi cu care am pornit de la Suceava. Am luat bacul la Brăila şi am ajuns la Mânăstire la Techirghiol. Asta numesc eu istorie. Eu numai sunt, maşina nu mai este şi benzinăria Shell în faţa căreia era parcată şi-a schimbat proprietarul, s-a modernizat şi e foarte diferită. Pe atunci respira alt aer. Aerul acelor ani.

aima pala 2

în derizoriu în ce spune unul despre altul nu e adâncime iar înaltul rai din vechime s-a dus. baloane baloane colorate zâmbete lacrimi excursii malluri maşini sarcini de serviciu şi artiştii capac peste toate. bucuraţi-vă şi vă veseliţi în ruina glasului care primeşte răspuns liniştit.

pentru Mariana unde se află

există ceva mai profund decât o uşă închisă

ca un balansoar în care inima reazemă

o lună oarbă. un calendar.

în acel spaţiu imaginile macină stâncile negre

ca un sunet îmbibat de nevoie şi forţă.

în linişte. poate aşa se descoperă dragostea

sau răbdarea de a muri pe trotuarele uscate

de frig şi miere. fii sincer prietene! toţi ajungem

pe crucea aceloraşi certitudini.

hai acasă. între ziua de azi ziua de ieri

şi ziua de mâine e un nor de stele!

mamele au plecat la război!

despre inima ce nu o mai are

poeţii sunt un imperiu

dar asta nu-i de bine pentru s-a dus că vremea lor.

să fim realişti:

nici ei nu mai cred în cuvinte.

în lumea modernă au apărut jazzmenii, rockerii

dar şi aceştia au pierdut credinţa

în acel meşteşug. în primul rând au dispărut amfiteatrele

în aer liber. cele antice adorm pe un zâmbet.

vedeţi, poetul suceşte cuvintele ca pe nişte curve.

metaforizează, uită în general că povestea e simplă.

imperiul are câţiva rangeri rătăciţi în tranşeele

albe. ei se ghemuiesc ca un vierme.

problema poeţilor e chiar problema occidentului cu diabet

zaharat. cu privirile tăvălite în hău.

s-au dus preoţii, doctorii, miniştrii, judecătorii,

viaţa e un videowall.

să fim bine dispuşi. omul nu are conţinut,

omul nu se mai îmbujorează, omul e legat la aparate

şi spune că, logic, moartea e revenirea la starea

de dinainte de naştere,

despre ce ar mai putea să scrie poetul? despre acasă?

despre cum a visat el că e strâns la piept?

tot despre slăbiciune şi obrazuri bătătorite în pernă?

despre inima ce nu o mai are? ce farmec poate fi în uitare?

rar, se întîmplă să trec  pe scurtătura dintre blocuri

pe care mergeam cu cheia de gât la școală. 

de atunci în zonă s-a ridicat un cimitir. rar,

câte un copil dă capacul sicriului la o parte și iese din negura

galaxiei. 

lumina luminează în întuneric și întunericul

n-a biruit-o. poate vom vedea pământul unit ca o monedă

imensă –n ocean. pământul cu ferigi uriașe străbătut

ca un fior de centauri.

copii spun bancuri porcoase

râd şi trec mai departe. se nivelează se construiesc cimitire.

stea funerară

te înşeli dacă crezi altceva:
poza cu telefonul de ieri
fotografia veche de 15 ani
sau statuia lui Septimius Sever
sunt în altă parte.

drumurile nu duc nicăieri
unele se epuizează
se închid în alte drumuri
sau ajung pe faleză.

de-aia oamenii se spânzură
caută magia podurilor
suferă în secret
sau joacă table.

din cauza drumurilor
dansează
de-aia ating pielea nepoţilor
cu un soi de sfială.

drumurile se înfundă
n-au nici un sens oamenii
mai bine s-ar opri pe un loc neted
şi ar privi cerul încenuşat. 

acoperişul şcolii era corodat castanii despicaţi de caniculă şi asfaltul trotuarelor 

un obraz de bătrână.

m-am uitat cu atenţie la băncile de lemn de prin anii optzeci
revopsite, la înfloriturile gratiilior de la sala de clasă 
la tot ce-ar putea străluci în amintire. 

în amintirea cuiva plecat. dar prezentul era un câine în preajma castanilor.