dragă nemurire

sunt român! victorie!

sunt dac și am cunoscut veninul

sunt trac si am venit din bucurie

sunt paleolitic sunt desenator sunt gânditor

sunt Dravidian si am crescut cu bucurie
sunt leul albastru sunt hotelul Minerva 

sunt om! sunt cel victorios!

istoria e ceva secundar de fapt totul e un secundar

eu sunt ceasul!

eu am strigat la baricadă “vom muri și vom fi liberi!”

nu îmi pasă!

eu caut adevărul pe un cal apocaliptic.

eu m-am identificat cu eșecul strămoșilor mei

eu sunt os de soc

eu sunt Iisus sunt paloarea dimineții sunt Shiva
eu sunt vaca de hârtie
viața mea nu se va aduna din praf și cenușă
viața mea nu e cădere
viața mea flutură în toate universurile
eu sunt conștiința și mierea deșertului 

nimic nu mă poate distruge!

eu sunt fratele celui care termina lucrurile

eu stantez in piele romburile

eu nu găsesc satisfacție in corpuri sau în fapte

eu sunt român sunt bravul Mihai sunt Arjuna 
sunt chiar Vyasa eu sunt cel mai de jos steag

eu sunt liniștea galactica a semințelor
eu sunt urletul lupului de aramă.

sunt oameni calificați să răspundă

la orice întrebare.  eu am una singură. pulsează

în urechi e adâncită sub pleoape.

intru pe youtube să simt adevărul. nu simt mare lucru.

caut pașii de parcurs pentru că sunt un invalid

sau un orb al minunilor lumii

pentru că – isnt it? – totul este un proces

o port ca un lanț fermecat o apropiu de inimă.

îmi taie suflarea sau timpul. sunt oameni calificați

să răspundă  la orice întrebare și totuși este posibil ca răspunsul să fie

tăcut și tăcerea în egală măsură

un ocean de solitudine și o scrisoare imaculată.

vedeți uneori se întîmplă exact ca-n povești:

eu am respectat ce mi-a spus maestrul

pe la 37 de ani am ajuns la marginea lumii cred că

acolo era

mă simțeam înconjurat de un sicriu dar era primăvară

au trecut de atunci 12 ani

acum mă gândesc că nu am putut prevedea

cât este de greu să te întorci acasă.

în soarele de decembrie domnul profesor de matematică

urcă dealul ca un val anonim o menghină mică o privire desprinsă

la 90 de ani  mersul pe jos e o provocare în sine

la fel fel cum e să fi rămas ultimul în propria viață
un orizont luminat oricît asfalt s-ar turna oricîtă ură s-ar așterne pe geamuri.

va duce război cu sfinții și-i va birui

cine va duce omul ca pe un steag de neînțeles

precum dragostea ajunsă la vîrsta maturității?

greșeala înalță o iarbă amară Leonardo

privește la stele și suferă iar îmbrățișarea cunoaște

în taină floarea cu miez alb.

Doamne, sufletul ploii e simfonia ce n-o înțeleg

sau o uit sau o distrug ca pe amintirea

primului plîns!

fă Doamne ca fiecare să-și aleagă timpul și viața

să fie visul de care vorbește poetul!

ocru

tablele și-au risipit culoarea din mine va rămâne doar căldura

de mine nimeni nu-și va aminti iar cei a căror semne vor spori

vor fi uitați și ei. ca o lăcustă-n chihlimbar e viața mea cu rădăcini

în nori de primăvară.

într-o diluţie potrivită simţea curajul

din paşii bătrânului 
pe muchia serii lucea poleiul 

din faţa marketului.

acei paşi păreau să spună:

barcagiule du-mă !

tot mai des veneau 
cuvintele simplităţii o strălucire lividă 
în ochi ca o cămaşă şifonată

pregătită pentru sângele verde.

Toate clipele petrecute cu tine

Le-am scris pe inimă. Nu mai e mult

Și cerul va fi al nostru.

în urma unor escavari de suprafață în localitatea Hamangia fu descoperit prințul Mișkin într-o poziție ciudată cu podul palmelor legat de maxilare. fusese atât de adâncit pe gânduri încât nici nu observase că divanul din catifea verde dispăruse în negura câmpurilor ruse. rămăsese doar samovarul ceașca și tabachera lui Napoleon din toată încăperea. imediat ce fu scos la lumină periat și spălat prințul Mișkin se lumină pe interior cînd realiza adevărata lui identitate: era Ofelia Prodan. se bucura in același timp că scăpase de toate personajele toxice. dintr o dată apăru și divanul verde și sătul de poziția lui de sub pământ își dădu jos pantalonii și haina și se întinse în chiloți pe divan. rembrandt care aprecia lumina interioară îi făcu repede un tablou în mărime naturală. avea pielea albă ca floarea de măr. imediat ce rembrandt plecă Mișkin prinse a vorbi:
-dorm bine, mănânc bine și am o condiție fizică excelentă ia priviți.
apoi ca să probeze spusele se răsuci cu picioarele în sus și gamele îi căzură în lotus pe urmă se desfăcura iar și începură a se roti. samovarul ceașca și tabachera se aruncară ca niște mere crude spre picioarele albe ale lui Pușkin care jongla cu ele într-un ritm amețitor.
o da! izbucni audiența aveți o condiție fizică excelentă!
dar prințul Mișkin se posomori dintr-o dată la gândul că în audiență ar putea fi demonii.
atunci apăru că prin minune Nastasia Filipovna plină de funingine într-o rochie cu incretituri. se așeză pe divan lîngă el și îi luă mâna din barbă.

Noah

totul se termina cu un duș lung și fierbinte,

o binecuvîntare mocnită,

alt final nu putea oferi acelor zile de iarnă

uscată cu mestecenii oglindiți în parbrizul mașinii.

după colț spera inconștient să-l întîmpine o mină veselă

un echilibru elementar de actor profesionist

o curățare de neputință și alte păcate ușoare. în acele zile

plecarea devenea oarecum principala lui ocupație.

retrospectiv se vedea cu fața înspumată bărbierindu-se

șlefuind o mască pe urmă cu spirtul în căușul mîinii stîngi

frămînta obrajii bărbia lateralul fălcilor gîtul ca pe un ciorap

de lînă  așezat peste chipul primei tinereți.

cravata, nu, azi nu, își spunea aproape zilnic atunci cînd își

amintea. ușa apartamentului de la parter se izbea cu o fermitate

feminină și imediat  lua act de aerul tare al unei libertăți

împrăștiate peste tot dar totuși de negăsit.

mai înainte nu se plictisea chiar credea că asta e fericirea

să nu te plicisești niciodată în prezența ta mai ales.

oasele și mușchii începeau să dea semnale durerea
părea infiltrată ca un ser ce îi dilua existența.

pe la 10 ajungea în sfîrșit în strada Mihai Viteazul 38. acolo

dimineața aveaun aer liniștit cum văzuse la mare după furtună.

așezat la o masă în cafenea cu un ceai irish în față

dobîndea un sentiment de limpezime și respect de sine.

minutele treceau mai comanda unul cu lămîie storcea feliuța

de lămîie minutele se duceau și ele cu presa locală vedete

mopul ud ca un pămătuf lăcuia plăcile de gresie pe trotuar oamenii
îmbrăcați de iarnă defilau grăbiți mai mult sau mai puțin.

asta i-a amintit că deunăzi a fost să doneze sînge dar sîngele lui
nu trecuse analizele de laborator, în fine, își spuse:
dacă se schimbă vremea ar putea fi ultima zi în care să-și facă planuri,
să dea un soi de concretețe vieții ori să facă ceva scandalos.

delivering sms

Te aștept

Îmi ascult inima

din infinit

Sînt o bombă cu ceas

Temătoare

Cînd vei veni

Vei găsi

Pe altul.

pașii mei își caută pîinea

pe-același drum

cu lespezi șlefuite.

ascuns, în strană rezemat,

nu mă mai caut:

mă voi afla pe mine?

rugăciune

mă vei aprinde cînd voi umbla

după viața mea pe genunchi de ceară?

îmi vei răsări lumina după amiezii

cînd vîntul va ieși prin ochi?

coaja rece și umbra le vei amesteca

și vei spune: are gust de om?

Lazăr

omule mort crescut

între feriga veștedă

trezește-mă!

doar eu te văd

tu nu mă vezi sînt

melci închiși în

dulcea ta lumină.

omule mort pune-mi

o nelumească vorbă,

trezește-mă!

eu nu te văd

doar tu mă vezi pe mine.

fericiri

Fericit cel care se mulțumește cu puțin și

socotește timpul o fereastră deschisă!

El duce omul mai departe ca pe o familie ca pe un asin

Istovit iar așteptarea lui îngăduitoare sfințește.

Ferict este și cel care ascultă apa, curățenia ce coboară

Până în locul ascuns, fericit cel care nu stinge focul,

Simte mirosurile ca pe dar, pe drumul îngust

Fericiți cei care își văd viața sub ruina soarelui.

podul

podul se termină-n mine,

vîrstele

se depun pe fundul oceanului,

chipul de-nceput e o pudră

ce dansează un soi de charleston,

neclar,

cu genunchii la gură.

degetele tale imaculate
peste genunchii goi:

doar un martir ar putea să-și lase, astfel,
brațele să gîndească!

băiatul mamei

lacrimilor le place să meargă la braț
iubirii să se înnoade
cerului îi place să ridice un lanț
pămîntului să dea roade.

joc

Cu o lopățică de os înmiresmat

Sap în carnea mării

În lutul răcoros gropițe fără sens.

Vine valul înspumat

Netezește dorințele 

Spală uită dar eu sap cu o mână

Limpede și o lopățică de os

Înmiresmat gropițe pregătite

Pentru un alt val

Și un alt val și un alt val.

Eminesciană

Bate vîntul fluierînd

pieptul meu de muribund

Bate vîntul dintr-o parte

viața-i ici moartea-i aproape

Bate vîntul ochii tăi

se ridică peste văi

Vînt ce trece peste toate

viața nostră-i o cetate

Bate vîntul fremătînd

Inima-mi de flori în gând.

Prea multe nu

aș vrea să urc pe spatele crucii
Lui Iisus,
pe lespezile cimitirului învecinat
e un răsărit de apus.