luni, 18 ianuarie 2010

guernica


aproape că nu îmi vine să cred că a trecut
secolul trecut
si încă zece ani din ăsta nou

când la semafor
dau cu spatele mă sperie nea Picasso
cu una ce se bâţâie pe cha cha

în esenţă sunt un timid paşoptist
din acela slinos
lesne ucis în masă cu un lasso

lihnit congelat bombardat
gazat
ochei sunt un hippiot jerpelit

însă cel mai important lucru din secolul trecut
indubitabil rămâne
idila cu tatăl meu ce trăit.

miercuri, 13 ianuarie 2010

o pasiune a întregului


- trebuie să crezi mult, mult, dar aceasta este o însuşire a sufletului precum candoarea, e o monedă se spune cu care putem plăti pe celălalt mal vâslaşul de suflete, draga mea.
- uneori dau dreptate felului tău de a gândi care îmi dezvăluie mai mult o înclinaţie spre generozitate decât o argumentaţie logică. nu pot să uit seara aceea de mai în care deveniseşi un orator aproape perfect pentru că te mâna o viziune, o pasiune a întregului. citai din Petre Ţuţea săracul, din Platon, din proverbe hinduse şi totul avea o aură de revelaţie amestecată cu misoginism, îţi aminteşti cum spuneai că femeia caută argumente, bărbatul cunoaşte direct. sau yoga nu poate fi cunoscută decât prin yoga, sau cunoaşteţi mai întâi împărăţia şi restul... sau ca să cunoşti partea trebuie să cunoşti mai înainte întregul...
- da, iubito, credeam că adevărul nu este un punct de vedere ci mai degrabă un coagulant şi în genere credeam, aşa cum aveam să aflu mai târziu că cel care cunoaşte tace iar cel ce se exprimă e în eroare. deşi acestea sunt în sine nişte delimitări, mereu am simţit că două trei cuvinte spune propriei tale conştiinţei, cu sinceritate, fac mai mult decât Hamlet. pentru că fiecare avem o partitură şi numai asta contează. e un balet, o coacere iar restul nu există. ca universul. îţi mai spuneam că cel ce cucereşte cetatea, golit de gânduri, este mai mare decât cel ce stăpâneşte lumea întreagă. am fost mereu un neoromantic şi tu m-ai acceptat astfel.
- da, iubitule, da. serile noastre, băncile noastre, aroganţa ta mistică, puritatea cu care mă sărutai ca un şcolar mototolind îndrăzneţ trandafirii. nu voi uita. Nu voi uita cum păşeam şi simţeam că zbor. am avut la un moment dat impresia fizică a faptului că paşii mei sunt la doi centimetri deasupra asfaltului.

marți, 12 ianuarie 2010

cât sunt încă viu


aştept să se întâmple
ceva
mai mult decât
să vină salariul
să se ridice
zgârie norii
gunoiul
să cumpăr o altă maşină

să mă curăţ
să mă tăvălesc
să deschid uşa
şi să fie toamnă
sau seara
să iert
şi să îmi repet
pentru tine doamne

aştept
să vină un război
o pestă
un catafalc o cascadă
aştept rechinii
numai triunghiuri
să cadă
să se transmită la ştiri
între fălci
cum respir

aştept să mă strângi
să mă storci
suculent
vineţiu
aştept iubirea cu cap
de mort
cam diliu


ceva să se întâmple aştept
cât sunt încă viu.

help

nu ştiu dacă lumea va fi salvată
în ce fel se pune problema
între
cele două tabere sau abstracţiuni dureroase
Cioran spunea ca bărbatul se salvează prin femeie
dar femeia ?
în orice caz
pe mine mă salvează candoarea.

duminică, 10 ianuarie 2010

nici o rouă

fără dragoste viaţa se scurge
cu uşile închise
în vagonul de marfă
cu osia scârţâind pe drumul geros

fără dragoste degeaba sunt ochii
sau mâna
nările în zadar respiră lumină
fără dragoste viaţa se scurge

mi-e inima o drezină
pe o şină scufundată în şoaptă.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

daniel

Nu pentru că e prima zi a săptămânii poate a doua sau chiar a treia în unele calendare, ci fiindcă prietenul meu Daniel spunea mai demult că dacă e să iasă ceva trebuie pornit lunea, mi-am luat inima în dinţi, cum se spune. Pentru că era un adevărat prieten, am ţinut asta minte. Un scriitor pe care îl citeam în studenţie, cred că fusese şi dirijor, Ionel Jianu, spunea despre prietenie că e o prezenţă spirituală. Subscriu. Daniel era om de la munte de pe strada 6 martie din Dorna. Acum e în Canada. Dar despre el vorbim mai încolo.
Azi e luni, s-o luăm ca pe un început cu dreptul iar când veneam spre casă cu maşina, printre sloiuri şi gheţuşuri, am avut văzut despre ce ar putea fi vorba. Cânta la radio hope of deliverence de paul mccartney şi destul de brusc am fost transportat într-o seară de vară. Eram la o tavernă mai pe la sfârşitul nopţii la vreun kilometru de plajă şi răsuna cântecul ăsta peste garduri, lumini de neoane, icnituri şi marele foşnet al mării. Îl sorbeam ca pe un descântec ca pe o vindecare dulce. Atunci am ascultat pentru prima oară, conştient, răgetul leului. Urla către mare, stele şi nimic nu îl putea întrerupe. Urla nu ca un lup singuratic căutând o companie de femelă ci ca un rege a universului. Mă dureau coastele. Pe urmă ştiu că l-am luat cu mine pe Cristi Biba şi am mers pe plajă iar nisipul mai păstră urme de cald, de cadavru alb, mi-am dat jos pantolonii de in cămaşa şi am intrat în apă. Am înotat către epavă de fapt mergeam pieziş către lună, ţin minte că încercam să-i explic prietenului meu despre microalgele care lucesc ca stelele atunci când mişti mâinile să înaintezi.
- E un alt cer mi-a spus, e un fel de a-ţi aminti că lucrurile sunt legate. Şi
ar mai fi ceva universurile se ţin unul pe altul în spate. Nu numai asta e şi ceva în plus: părul de pe mână pipăie vântul, degetele gustă apa, ochii în genere sunt cea mai oarbă antenă. Ştii pescăruşii de ieri care creşteau din spuma mării sau reprezentările acelea hinduse de care vorbeam aseară ? Forma universului.
Să înoţi noaptea spre lărgimea mărilor, care se leagă toate, e o senzaţia în care se amestecă răcoarea misterul şi nuditatea şi care mă urmăreşte în somn. E un fel de tantra la îndemână, de gest. De altfel pare a fi exact opusul unei dimineţi în care mă rad îmi aranjez nodul de la cravată pentru ca apoi să mă îndrept spre serviciu, când am impresia că se asează peste viaţă o căciulă din aia brumărie care o fi ea naturală dar te sufocă.
Cu o zi înainte avusesem insolaţie şi am căutat un punct sanitar, o farmacie, orice ajutor pentru că aveam partea interioră a coapselor de un roşu înflăcărat ca ardeiul iute. Am găsit în cele din urmă un centru de prim ajutor de unde am luat cu vădită emoţie o cremă cu miros de peşte expirat cu care m-am uns imediat. Nu am răbdat să ajung în cameră. Am stat apoi cu picioarele flexate în sus de parcă înălţând rugi goliciunii. A doua zi, la recomandarea unor vecini de cazare am cumpărat iaurt şi frunze de varză. Ce a fost bun în ziua aceea a fost că aveam patru casete cu rock oldies şi am ascultat again and again, am fredonat m-am plicitisit am citit am cântat. Dacă aveai muzică erai un fel de cineva era ca şi cum ai avea la activ lecturi sau portofelul gros, într-un anumit sens. Aveam o colecţie de discuri de vinil şi de casete impresionantă, abia mai pe urmă am înţeles la ce foloseşte. Fololoseşte la consolarea conştiinţei, uneori, când simţi că nu ai trecut ca gâsca prin apă că eşti undeva prin istorie printre zgârie nori mahalale clavecine chitări suspine punţi undeva acolo te auzi şi tu.
Cum vă spuneam, pe acea tavernă s-a oprit viaţa mea ca o leoaică complet dezinteresată. Când am plecat spre litoralul burduşit de cearşafuri seminţe şi surprize de gumă hubba bubba, pe care îl ştiam atât de bine din copilărie am făcut-o aşa cum făceam aproape totul. Am urmat pornirea inimii. Îmi zice Cristi biba - biba vine de la faptul că are nişte pete pe faţă din naştere cine ştie l-o fi strâns moaşa mai tare de fălci când l-a scos iar pe când eram puşti era un film cu o maimuţă cu acest nume. Aşa i-a rămas porecla. Când îi spui aşa începe să mijească ochii a bucurie de parcă îl alinţi. Îmi zice:
- Ce faci vii la mare cu gaşca, man?
- Cu care gaşcă că eu nu prea cunosc pe nimeni pe-aici.
- Lasă băi că sunt tipi din aia talentaţi, vin cu gagicile şi au locuri la vilă. Stăm cu ei dar mai mult o să stăm prin baruri. Dormim pe plajă, vezi tu distracţie.

caruselul cu lanţuri

trag cu puşca în lună
să cadă praful
din ochii tăi trişti
măi nebună

la cine să alerg să îi spun
când
după fiecare învârtitură
în caruselul cu lanţuri
reluăm
orhideea sălbatică

filmul acela
încununat de futaiul clasic
ce semănă leit
cu un picnic
când iarba creşte tiptil
pe sub faţa de masă
pe sub nori

noapte bună.

o stea pe fiecare frunte

Ştii pădurea aceea rară de la marginea drumului pe lângă care treceam în goana bicicletelor de ne durea rădăcina penisului din cauza dâmburilor? Ăla nu era drum era o arătură nenorocită şi tocită în care seminţele visau cu gura astupată.
Atunci ne dădeam jos ne ştergeam frunţile cu mâneca tricoului, era februarie lângă Dunăre se aciuase un pui de primăvară şi cum ne trăgeam noi suflul, ai spus :
- Totul e să te afli într-o poziţie bună.
- Cum adică prietene în viaţă te referi? Ca un fel de rulment în locaş?
- În viaţă frate, doar nu în moarte, că pe cealaltă parte nici greierii nu cântă. Mă întreb dacă ce am făcut până acum este de vreo valoare undeva şi ce mă îndeamnă să fiu, uite aşa, aici, pe marginea drumului. Ştii că acum, exact în momentul ăsta, trece un tren pentru tine - u uuu - şi n-ai nici un zvâc. Îţi vine să te urci? Nu azi, nema. Frate, oare avem noi o vocaţie, este o stea pe fiecare frunte? La asta mă gândesc acum. Despre viaţă mea ce pot spune şi mai ales cui? Pe deoparte sunt trenurile astea exagerat de silenţioase pe de alta îmi vine în cap pilda aia cu talanţii. Iisus n-o fi inventat el toate. Trebuie să fi primit ceva educaţie de la taică-su. Şi talantul ăla de la început nu îl ai o dată şi gata. Dacă îl înmulţeşti însemnă că ai vocaţie adică te cheamă cineva, nu?
Seara creşte roşiatică răscolită prin albastrul profund şi ceva mă îndemna
să visez pe cărarea aceea largă:
- Măi Victore aşa pe râna asta de drum îmi vine în minte scena aia din Călăuza lui Tarkovski filmul nostru din facutate. La care stăteam cum am stat când eram prin liceu la undeva cândva. Era omul acela chel pe care îl vedeai cel mai bine din spate, cel cu fata care împinge paharul pe masă cu mintea şi care arunca înainte o piatră legată cu aţă, ţii minte? Iar o călăuză dinaintea lui, care pesemne că ar fi trebuit să intre măcar la sfârşit de carieră în camera adevărului a găsit o ladă cu bani. Ce aiurea. Ce să mai faci cu banii când ţi se scoate dorinţa din creier ca un molar negru şi împuţit ca un intestin gros canceros? Tu, de exemplu, o să primeşti sex pervers prietene, haha, eu, cine ştie. Futu-i măsa. Cine a zis că e îngustă cărarea? Ştia el ceva.
Am plecat către casa părinţilor săi. Se însera. Am povestit cu bătrânii o
bucată bună de noapte. Pe urmă am încercat să mă rog, îmi amintesc că urla o cucuvea înfundat, nu departe şi, în ton cu discuţia noastră am ridicat mâinile spre cer. Drepte, lungi, albite de lună, mi-am amintit spusele sfântului Macarie “e destul să ridici mâinile către Dumnezeu şi El răspunde”. Ca un cerb însetat de tine mi-era sufletul doamne!

joi, 7 ianuarie 2010

alexandra

dă-ţi jos pielea frumoasă
pomădată cu muzică
glasul
de carne trandafirie
ritmul
stelele ca nişte stafii

dă jos totul ca să mă uit
la eternul
ce va rămâne
din unduirea spinării tale
cea dreaptă.

marți, 5 ianuarie 2010

revelion

e al patrulea an în care nevasta
îmi dă acelaşi costum
aceeaşi cămaşă de culoarea
cireşei putrede
în buzunarul de la piept găsesc
aceeaşi invitaţie albă de la o nuntă
pare-mi-se

o să pun deoparte
hainele astea
pentru înmormântare nu e nici
o ruşine sau laudă
trebuie cineva să se gândească
la asta nu
mai ales că sunt îmbibate cu tangouri
polci bluesuri şi altele şi

am luat-o de atâtea ori de la capăt!