rugăciunea mea

Doamne ridică-mă din adâncul neputinţei mele,

ceea ce am nevoie dăruieşte-mi,

dăruieşte-mi Doamne să te iubesc pe Tine!

Ceea ce este curat, ceea ce este bun

întăreste în mine Dumnezeule,

şi mângâie cu puterea Ta ziditoare

ţărâna firii mele celei stricate!

Pământ bătătorit cu multe păcate sunt eu

iar cum

florea vieţii nu creşte în cărările rătăcirii,

dă-mi Doamne plug şi bucurie să pot ara!

Arată-mi Doamne jugul tău ca fiind uşor!

În topitoria ispitei ai lămurit pe robul Tău,

iadul i-ai arătat pe îndelete, Doamne,

iar el, ca un nepriceput

împotrivitor Ţie, nu s-a schimbat defel,

până când regretele

nu vor începe să înoate

fă-mă Doamne om cum am fost! 

sau

târâtoarele vor privi mai senine decât mine cerul.

Doamne dăruieşte-mi înţelegere pentru omul de

lângă mine,

dă-mi Doamne să Te laud pentru darul vieţii acesteia,

Părinte, îndulceşte în mine, cu putere,

cinstea dragostei Tale,

Doamne, ridică-mă din adâncul neputinţei mele,  Doamne!

Dăruieşte-mi viaţă!

...acest text are circa 20 de ani vechime şi reprezintă poate ceea ce

i-am cerut cel mai mult lui Dumnezeu, Doamne ajută!

When I am Dead, My Dearest by Christina Georgina Rossetti

Când voi fi mort, draga mea, 
Nu canta triste melodii pentru mine,
Nu sădi trandafiri la capul meu,
Nici chiparoşi pentru umbră: 
Fii iarba verde deasupra mea 
Cu duşuri vii de rouă ; 
Şi dacă voieşti, aminteşte-ţi, 
Şi dacă voieşti, uită. 

Nu voi mai vedea umbrele, 
Nu voi mai simţi ploaia; 
Nu voi mai asculta privighetoarea 
Ce cântă, de parcă ar fi în suferinţă: 
Şi visele prin negură 
Nu se vor ridica, nici stabili, 
Eu fericit îmi voi aminti
Şi fericit poate, voi uita.

...sper că am tradus bine

pagină de jurnal

Mă întreb în ce măsură un blog vremelnic are o semnificaţie de jurnal şi cât din jurnal trece invers, în viaţă. Şi, pentru că independent de acestea îmi caut statornicia în altă parte, vorba unui amic de ceai, de câteva zile îmi spun că ceea ce contează e atitudinea şi atât. Am scris mai demult un poem cu acest titul ... e doar o chestiune de atitudine, în abel şi eu. Chiar dacă nu faci nimic trebuie să fii în locul potrivit. Prin Vede găseşti că e destul să stai pe un loc neted, tare, cu deschidere spre nord într-o postură imobilă preţ de 1 an. Ei, dar pe acolo la ei imobilitatea însemnă să te mişti mai puţin ca o plantă, eventual să-ţi ţii respiraţia şi eventual să nu gândeşti. Pe urmă mai e un lucru care m-a străluminat şi în unele efuziuni mistice care nu au reuşit totuşi să mă scoată complet din gura chitului am găsit între textele marelui Macarie afirmaţia că Dumnezeu răspunde omului fie şi numai dacă acesta îşi ridică braţele spre cer. Trebuie să fii acolo unde Dumnezeu te poate găsi. Nu ştiu ce să spun despre epifania descoperită prin lume. O lungă perioadă am considerat că aceasta este posibilă, acum am mari îndoieli. Mari, foarte mari. Nu ştiu cum să explic altuia dar, încercând să mă limpezesc pe interior am momente în care realizez că o credinţă sinceră şi interogativă cum e a mea are o mai mare tărie decât cea revelată care modifică iluzoriu persoana, asemnea focului de paie. Credinţa mea nu mai are nici o relevanţă în raport cu ceea ce sunt e ceva atât de bine impregnat în firele fine ale neuronilor încât a devenit ceva aproape nemanifestat.

critica mea

DAN CRISTIAN IORDACHE
Invocarea fugitivă a unor momente din viaţa de fiecare zi, dezvoltarea unora dintre ele în direcţii fanteziste, sugerarea, în treacăt, a unor posibile semnificaţii metafizice şi toate acestea într-un stil monoton-dezinvolt conduc la compunerea unor poeme publicabile:
„fac pe dirijorul/ către un fluture de perdea/ cântăresc remuşcările dacă au sens/ de regulă da/ analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte/ să zboare/ dacă nu fac un duş le scap în sifonul/ de canalizare/ ca pe nişte răţuşte din plastic/ îmi spun eu nu exist doamne Iisuse/ şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez ram tam tam/ prin mine circulă un ferrari sau chiar două/ şi fiecare mă tamponează de speriat/ ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă.”
Marea problemă rămâne faptul că aceste poeme seamănă cu ceea ce scriu sute de alţi poeţi de azi.
Alex Stefanescu


...si totusi nu mă regăsesc deloc în acele sute de poeţi care scriu la fel, sper să am un timbru aparte, mai mult, dispărându-mi ambiţia oarbă de a deveni mai bun pe alocuri, dorinţa mea este de scrie cărţi nu poeme.

Network

Un film pe care nu l-am văzut niciodată dar retorica actorului care urla ragusit "I am mad as hell" pusă în contrapunct cu fineţea frumoasei Faye Dunaway mi s-a părut ceva sublim. De multă vreme.
Am şi eu revoltele mele, care sper să nu se fi stins de tot în tribul acesta. Şi să nu fie doar scrâşnirea dinţilor şi vorba lui Cioran "pricipiul demonic al suferinţei". Îmi amintesc că prin anul întâi, după ce pierdeam nopţile prin Golaniadă şi cântam legănându-ne braţele "ridică-te Ştefane", veneam în camera de cămin de la etajul 8 gălbuie la lumina insalubră a wolframului şi mâzgăleam zeci de pagini contra lui Iliescu, Bârlădeanu, Gherman şi restul...

tata

este posibil

sufletul e o barcă pustie

roasă

cu miros oarecum fetid 
de scoici negre

şi alge

din mine lumea se scurge

ca un firişor

dintr-o tăietură

curată

un alt puls

un val

un izvor mic

la capăt de linie

şi este posibil ca nimic

din felul nostru

asezonat de a râde

muşcând

din plăcinta cu mere

nimic din postura îngenuncheată

de viţel umed

să nu treacă

pe celălalt mal

sufletul e animalul alb

care visează

o rană

şi fiecare zi cu ocazia ei

cu ficatul înecat

în pucioasă

sufletul e o barcă pustie

o impresie

liniştită

o alergare în felul ei.

unul

Pentru M toate lucrurile se restrâng la unul. În cazul lui, ortodoxia. Să stai în cămaşa hexagonală de fagure, în propria ta conştiinţă curată şi să îţi spui de unul singur în gura mare prin toate ungherele craniului: bine îmi este să locuiesc în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Ce poate fi mai destul omului? În cazul meu, este altceva. De pildă ieri, m-am oprit la un chioşc pe marginea străziii să iau ceva de mâncare, o merdenea şi o dobrogeană şi am aruncat o privire spre staţia de autobuz şi poate din cauză că locuiesc de mult în acelaşi oraş provincial mi s-a părut că lumea nu mai poartă mirosul meu de altădată. Lumea nu mai este impregnată de mintea mea de umbrele mele pe clădiri şi asfalt. Desigur, lumea în sine e alta. Unii au murit, sau, hai să spunem au adormit, dar chiar şi cei care au rămas sunt cu totul altcineva. Altfel îmbrăcaţi, scormonind după alte trebuinţe, ce mai, eu cred că sunt miliarde de lumi. Nu ştiu dacă aş sări calul să spun că sunt şi miliarde de dumnezei. Deşi, dacă o luăm logic chiar în prima poruncă se vorbeşte de ceilalţi. Era parcă vorba să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

Şi mai intervine ceva: lumea iese din mine ca un firişor de sânge dintr-o tăietură curată. Acum, ce să spun, eu prefer să mă situez în nesiguranţă. Într-un soi de căutare. Îmi amintesc că prin facultate mă invitau nişte amici reformaţi la adunarile lor şi invariabil după ce mă studiau puţin cât să mă cântărească metafizic, invariabil mă întrebau: eşti mântuit frate? Sper să fie voie, admis, şi pe deasupra să mă înţeleagă cineva când spun că prefer să fiu un căutător sincer. O altă piedică pentru cunoaşterea revelată ar fi întocmai natura minţii umane aşa cum o văd eu, şi anume ea este ca un burete care atunci când devine prea uscat absoarbe până când se umple. Şi după aceea credeţi că se linişteşte? Până şi o revelaţie, până şi o dragoste mare este supusă aceloraşi legi. Dacă nu e tragică şi în consecinţă legendară revelaţia devine exact opusul ei. Din aceste motive cred că ascezele orientale de la yoga la zen pun mare preţ pe suprimarea mişcărilor minţii. Şi fără a fi decât tot un creştin ortodox, îndatorat fără margini lui Iisus, sper să nu greşesc dacă spun că de la acea despătimire cum spuneau sfinţii din Pateric, începe drumeţia. Mintea în inimă, etcaetera. Am vrut să-i ofer un ceai lui M care se purta oarecum copilăros încât îmi venea să îl protejez şi am găsit după câteva încercări o cofetărie în care am putut vorbi şi savura un ceai cald.

Pentru că se curăţase de muzica lumească am înţeles. Mi-a spus ca pe o poantă că sunt poetul cu cea mai tare maşină din România. M-am bucurat vă daţi seama, mi-am zis că cine ştie, o fi o combinaţie câştigătoare. Am mers apoi la Mănăstirea Sf. Ioan, unde el mai fusese o dată în aceeaşi zi, după cum mi-a mărturisit pe un ton care sugera că făcuse o oarecare exagerare sugubeaţă prin asta. Iarăşi, foarte cald şi copilăros. Acum, este posibil să fie un singur lucru de fapt sunt sigur că toate cele atât de diferite uneori chiar opuse nu sunt decât unul. Unul. Mi-e dor să mai păşesc pe ape. Cunoaşte mai întâi întregul, zicea Platon. Căutaţi mai întâi împărăţia, spunea Mântuitorul. 

întoarcerea amicului F

Aşteptând să crească temperatura în cazanul pe lemne şi după ce m-am scărpinat puţin pe burtă fiindcă am avut o zi viscolită în care a trebuit pe deasupra să dau şi salarii altora, deşi toate aceste lucruri nu contează  precum restul, m-am gândit să notez câte ceva despre întoarcerea amicului F de pe insula misterioasă. Trebuie să recunosc că am făcut ceva muncă de detectiv în ultima lună şi, trăgând nişte fire mai îndepărtate am reuşit să aflu cu aproximaţie chiar data la care îşi va face apariţia. Între altele mai adaug că sentimentul de frustare pentru dispariţia lui a fost în cele din urmă poleit de un soi de dor pentru că totuşi prietenia este o prezenţă spirituală. Un cântec la radio spunea că prieteni sunt cei care te lasă să îi ajuţi. Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile între noi sau altfel, fiindcă o altă vorbă de duh, a lui Noica de data asta, spunea că niciodată nu se ştie sigur cine dă şi cine primeşte.

În orice caz, cu eterna lui teaşcă pe umăr, în faţa autogării din Suceava, m-am întâlnit cu F. Schimbat. Am aflat imediat că a fost în Nepal, a mers din sat în sat şi a dormit pe unde a apucat. Între timp i-a crescut o barbă de vreo 2 centimetri seamănă un pic cu Brad Pitt în filmul cu Tibetul, dar desigur într-o regie autohtonă. Eventual de Burdujeni. Sat. Dar aceasta nu este o ironie de fapt este o mare laudă. În afară de faptul că era răcit cobză pot să vă spun că se simţea în el – cât pot eu aprecia cu sensibilitatea mea de poet – o nesiguranţă bună pe care o asociez doar cu smerenia. Nu, nu era doar boala. După ce am mâncat o specialitate turcească şi am ţopăit din vorbă în vorbă am mers împreună la Mănăstirea Sfântul Ioan, la iniţiativa lui, unde cred că s-a dus în ideia să mulţumească creatorului pentru călătorie. Ce să mai spun, cred că doar atât de data asta.

unul are un cot rezemat

În ultimul trimestru din acel an am luat de la biblioteca judeţeană Lupul de stepă şi Sidharta de Herman Hesse, o carte din colecţia secolului XX, pe urmă vreo câteva zile am mers pe străzi cu o privire mocnită ceva în genul lui Sică care stătea pe o brazdă şi trăgea din ţigară. Îmi venea să îmi cercetez viaţa dar nu prea avem ce. Începeam de la copilărie, poate chiar de la botez, îmi imaginam o cădiţă albastră din plastic, o spinare de femeie apoi jocurile copilăriei, visele, gardurile şi terminam destul de repede. Într-o zi m-am întâlnit cu domnul K, între altele fie spus avea un baston superb asociat de mine cu lemnul de nuc, la anticariatul din centru şi tot scormonind printre rafturi cu o înclinaţie a capului între dezolare şi atletism, intrăm în vorbă. Îi spun că mi-a plăcut cartea de care am amintit mai sus, în plus deja mă lăudasem lui Otilia că o să ajung în India şi o să fiu o prezenţă nu numai agreabilă dar şi misterioasă, ori o fi văzut el ceva, ori nu ştiu ce i-o fi căşunat că îmi spun tam nesam că în Sidharta este vorba de mine. Evident că am plutit câţiva metri ca o maşină la vale, de fapt, cred că în vremea aceea am început să îi suspectez foarte tare pe aceia care îţi fac complimente. Dar oricum, era de bine, fiindcă eu de dinainte mă gândeam să mă retrag undeva pe malul unui râu sau, şi mai bine ar fi fost să fie un fluviu larg iar acolo să depăn câteva mătănii, să vorbesc cu apa până când o să plec de tot  în pădure sau în gară, cum a procedat Tolstoi. Îmi rămânea doar să mai trăiesc un pic. Să am ce să las, ce să părăsesc. Da.

Sau elefanţii care se duc la cimitir, ce imagine, ce procesiune!

Acum mă uit câţiva oameni care stau la o masă unul are un cot rezemat şi o fată aproape femeie în faţa lui duce la buze o ceaşcă de cafea. Este un lucru rău este bun?

Acum merg pe strădă cu ficatul dârdâind ca o marmeladă trântită în gamelă pe câmp în palma unui soldat înfrigurat cu părul uşor deranjat şi alb prin care simt adeseori cu dau din coadă şopârle şi-mi spun oare nu cumva deja am plecat?