epigonilor!

pe siteurile literare poeţii şi fetele par încurcaţi într-o plasă, fiecare cu umbra lui lipicioasă, nu e nevoie să deschizi o fereastră, fiecare musculiţă miroase altfel, aleargă ca nişte ogari fiecare cu osul lui, biserica lui, ura lui preferată, cu amintirile deghizate şi un trenci cu care să dea bine sub duş pe sub apă, bate un crivăţ pe care nimeni nu-l vede, ca şi cum Dumnezeu ar călca peste toţi şi ar scârţâi un soi de zăpadă ar râde şi-ar spune: sub călcâiul Meu vă e locul, epigonilor!

cu odihnă şi resemnare

e momentul să redescopăr silueta crezului meu cel mai adânc

să redeschid ochii şi să văd tăcerea de fiecare zi

pereţii de carton din jurul oraşului

e momentul să trag cu arcul sau cu praştia

să fiu absolut sigur ca un berbec opintit pe toate patru picioarele

să stau în aerul dimineţii cu mâinile încrucişate

de parcă aş asculta un refren şi să am un sentiment de înţelegere

a faptului că mama a fost un bun apostol

e momentul să stau în această carcasă de mamifer în acest zgârie nori

aşezat în fotoliu cu odihnă şi resemnare ca şi cum la război moartea

ar veni pe neaşteptate

ca o mireasă evapoarată de un vânt rece prin iarba înaltă

e momentul să trec pe la abator şi să vând poezia.

lumină

Marea Mediterană mi-a venit

deodată

în minte

ca o barcă putrezită plină

cu pământ

apăsat de mii şi mii de ani

sau o coapsă albă

o dună 
din care înfloresc

priviri sfredelitoare platoşe

  

scorpioni coloane şopârle mici

vinuri 
hambare

lângă florile verzi de izmă şi iasomie.

psalmul de gheaţă

cu un cuţit în mână ca un om

cu buzele

strânse

în lumina acră a dimineţii      

caut cuvintele de scăpare oasele

fluturilor

timpul de rugăciune

neputinţa cea mai de soi un arcuş

nu e nimeni decât mirosul

iertării

aproape o tăcere  
legată la ochi

o eşarfa albă
un pod cu funii o pisică mirată

o bicicletă

şi pocnetul flintelor în amarul serii.

la protv

erau 4 fraţi doi albi şi doi negri cu aspect de puşcăriaşi
stăteau într-o casă cu două veioze conice
de pânză prăfuită
şi o masă învelită cu un postav verde
pe care erau înşirate paharele în care turnau wisky Grants
în spatele lor mai erau două rafturi cu cărţi înclinate
aparent deschise de câteva ori, un pickup negru,
un televizor care transmitea permanent meciurile de hochei,
mama lor fusese ucisă într-un supermarket.

ziduri de fluturi

de parcă cineva suficient deasupra

ar şti exact ce bine e

să stai tolănit să vezi acţiunea

şi să te îndopi cu o chiftea

cu ciocolată de migdale sau cocos

dimineaţa să bei o cafea zdravănă

pe maţu gol

să presari pe omletă piper

să fumezi în vântul rece

să tunzi gazonul în linie dreaptă

să rezervi bilete de avion

să îmbraci un costum nou din stofă de lână

să murmuri spre luna macabră

să ai cardurile pline

şi să mergi alene la cumpărături 

să strângi copilul în braţe fără să ştii

a cui este clipa

de parcă cineva ar planta în tine un gol

nişte trandafiri pe un râu

un diamant ca un chip fără faţă

sau ar plimba un câine pe faţa de masă

în  timp ce un pacient fugărit ar zvârli un pieptene

muşcător peste cap

din care se vor naşte miliarde de ziduri de fluturi

şi femei cu aspect matern.

vise şi premize

ar fi fost mai bine dacă aş fi scris un poem,

o literă 
un paianjăn stacojiu
pe soclul clădirilor mişcătoare,

o ramură pe masă,

o canţonetă pentru puiul de focă,

cel mult un cuvânt veşted

în splendoarea munţilor, un tremur de libelulă

indecis prin faţa magazinelor,

ar fi fost mai bine ca floarea de piersic

sau clopotul

să fie mormintele mele albe, un fel de premiu ponosit

dar ceresc,

o bătrână să aştepte ceva pe marginea patului

înconjurată de mireasma de busuioc,

să mai existe triciclete şi pălărieri, 

râul să fie fie abandonat unor pescari de oameni.

cu gândul la Xanadu-I wish I know him better

în pledoaria cărnii a faldurilor prin care vântul văratec usucă cearşafurile zilei ca în oricare alta contemporană cu mine pentru că noi e deja prea plinul paharului tulbure, mă desfac, ascult şi bat ram tam tamul pe masă, mereul prezent al trupului se luptă cu soarele mecanic astenic şi vânăt abia ieşit din sertarele nopţii, tac, cu mâna cealaltă spijinindu-mi bărbia cutată sub rafalele tristeţii şfichiuitoare prin toate cotloanele ca un crivăţ atroce sau un vierme inelat atras doar de umbră şi de palmele noastre care se unesc gânditoare lângă buzele care murmură un descântec un imn o rugă o convorbire letală bolborosind cu intermitenţe, ademenind cuvintele în care mă sparg sau mă lichefiez în căutarea unui simplu răgaz., văd, iar timpul freamătă ca un armăsar liber şi treaz....

la bibliotecă

cei trei ca n-au speriat pe nimeni

domnea

marele meu profesor de fizică

cel care ne-a învăţat frecarea

pe un plan înclinat purta

un costum gri cu dunguliţe asortat

cu o cravată roşu pepit

era sobru
lat

şi spunea cu un soi de acurateţe

ţintită înspre moalele capului:

nu căsca băiete!

din acele momente duioase

singurele care rămân pe pământ
ca tăciunii
din orişice om

am mai reţinut că pentru un salt

este bine să te dai mai întâi un pas sau doi

înapoi

să-ţi iei avânt.