miercuri, 4 aprilie 2012

ţara împăratului

hârtie ceas laptop şi pernă
lucruri moarte întinse pe masa de călcat în ordine 
o sticlă pătrată de spirt pe podea

aşadar putem căuta bilete spre ţara 
împăratului
să pansăm roţile 

dar nici El nu poate ajunge acolo fiindcă  este 
un râu mare cu rechini 
peste care se poate trece numai cu avionul

după ce se repară cuiul şi lucrurile care se lipesc
sau merg încolo şi încoace.

marți, 3 aprilie 2012

Juan Ramon Himenez

Pe J. R.H este bine a-l citi toamna sau în april ca pe o cură a fiinţei.
La el esteticul îmbunătăţeşte fiinţa. Este o calofilie ontologică. Poezia sa este plină de prană şi foloseşte un limbaj aparent simplist când de fapt scopul poeticii sale este omul, acesta fiind motivul real al integrării elementelor esenţiale. Marea, stelele, prietenii, briza, umbra, cerul verde şi-atâtea altele, nu sunt decât nişte îngeri greoi cu care se poate vedea lumea de pe povârnişurile pline de arbuşti mici ale Andaluziei.
Născut în acelaşi an cu Tudor Arghezi, JRH se situează asemenea poetului român pe undeva între generaţii, într-o singularitate pe care ulterior o va intitula sonoră. Prieten cu Antonio Machado, Ruben Dario şi Miguel de Unamuno, JRH începe prin a fi modernist, aproape neintenţionat, ca un sentiment al vârstei, pentru ca ulterior să canonizeze această mişcare prin dizertaţii la marile universităţi americane în conferinţele sale făcând un soi de anatomie a modernismului. De altfel, în poezia sa se observă cu uşurinţă, dar sublimat, influenţa romanticilor, a lui Schiler, grefată pe definirea modernismului ca o mare mişcare de enzuziasm şi libertate către frumuseţe.
Se pare că unii oameni de cultură au încercat să dea nişte răspunsuri foarte apropiate unor întrebări, fie şi dintr-o postură socială uşor retractilă, astfel, Tarkovsky a afirmat, poate indirect, într-un film, că ruşinea va mântui lumea. Filonul subteran al poeziei şi prozei lui Himenez este acela că frumuseţea va salva. Era cu siguranţă un neoromantic.
A debutat în 1900  şi până în 1912 a publicat un număr impresionant de volume pentru ca ulterior aproape să se dezică de acestea după ce pleacă peste ocean în Statele Unite, o cunoaşte şi se căsătoreşte cu Zenobia Campubri şi îşi reinventează poetica sub forma unei singurătăţi sonore.
Acestă singurătate sonoră îl va va însoţi până la sfârşitul vieţii, în Puerto Rico, unde moare în 1958, 29 mai, supravieţuind 18 luni soţiei sale, la o distanţă de doi ani după ce i-a fost conferit premiul Nobel pentru literatură.
Toată poezia sa este scrisă la persoana 1 şi îşi extrage materia primă din marea şi cerul andaluz. El, care considera poetul drept un creator ocult al unui astru neaplaudat, şi-a trăit ultimii ani preocupat de revederea critică a tuturor poemelor sale într-o casă cu grădină pe frontispiciul cărei era gravat un motto aproape copilăresc “dragoste şi poezie în fiecare zi”. Nu cu multă vreme în urmă am citit un poem de Adrian a lui Gheorghe selectat ca fiind una dintre cele mai bune poezii ale anului 2010 unde acesta deconspiră care este miza scriiturii sale: aceea de a salva, în cazul său procesul de conştiinţă fiind declanşat de moartea unui cititor care îi ştia pe de rost textele şi care, cine ar putea spune unde s-a dus?
Viaţa şi creaţia lui JRH au darul sau mireasma de a sugera că dacă arta nu poate mântui lumea, s-ar putea totuşi crede că îl va mântui pe creatorul ei, lumea fiind nu doar un pretext ci devenind şi ea, insesizabil, mai bună.
JRH este scriitorul care mi-a alimentat unele reverii nocturne inegalabile.

“Priveşte ceru-ncenuşat, priveşte câmpul
năpădit de tristeţe”

JRH

duminică, 1 aprilie 2012

aceeaşi unicitate

pe furnirul cafeniu şi prăfuit
al televizorului macrameul subţire şi
răbdător deasupra peştele de sticlă
cu solzi galbeni
pe parchetul lucios bătut în V
în lumina absurdă
un copil atinge fereastra
antenele abandonate

nişte crengi pe fundul iazului
unde câteva ciori îşi schimbă poziţia
în raport cu dimineaţa
sau cu alte note muzicale
în adâncime se poate observa
o colină brună sau cenuşie ca o ciupercă
şi Nichita întors spre albul străveziu
ca o respiraţie verticală.

sâmbătă, 31 martie 2012

scrisoare de la munte

Dragă James Baker.
Nu înţeleg ce resort interior mă îndeamnă să-ţi scriu. Mi-este puţin dor de tine. Sper că nu ai murit şi eşti doar retras pe la vreo fermă asemănătoare cu Camp David, unde se poate admira de pe un şezlong de pânză vuietul mării sau, în zilele cu soare şi fără vânt, se poate juca golf. Golful e potrivit pentru oamenii bătrâni, aşa mi se pare. Desigur, aş putea afla mai multe de pe internet fără mare bătaie de cap, dar ce importanţă mai are? Cum în momentul de faţă mă aflu într-o căbănuţă izolată în care am doar curent electric, nişte aşternuturi roase şi o stivă de conserve de carne, ar trebui să urc vreo câteva sute de metri pe cărarea şerpuită pentru a prinde semnal la telefon iar apoi să dau un search. Poate spre seară.
Îmi amintesc de prima noatră întâlnire. Era un soare melancolic şi un verde prăfuit peste care dai la tot pasul pe arterele Bucureştiului iar tu erai foarte prezentabil, pe undeva confirmai presentimentul obscur cuibărit în mintea mea juvenilă care îmi şoptea că americanii sunt o categorie mai evoluată de englezi. Aveai un soi de dezinvoltură. Amintindu-mi de tine, descopăr nişte vechi sinapse devenite mâl şi paloare. Ai fost avantajat chiar de la început când ai ajuns în România. Erai combinaţia câştigătoare în februarie 1990 când ai venit în faţa CPUN-ului de pe atunci, care se reunea lângă Palatul Patriarhiei şi, cu un farmec  marca James Bond în interpretarea lui Roger Moore, ai spus că România nu va fi cu adevărat liberă până când nu vor fi distruse în totalitate structurile vechii securităţi comuniste. Îmi venea să te cred fiindcă îmi plăcuseră foarte mult Omul paianjen, Superman, familia Flinstone şi Elvis. Marfă de calitate care se găsea cam pe sub mână.
Uneori mă gândeam la tine ca la un adolescent fiindcă aveai o roşeaţă în obraz, care, odinioară, ar fi trebuit să fie semnul unei sănătăţi robuste. Şi totuşi, nu puteam să nu mă gândesc, fie şi indirect, la ipoteza că ficatul tău era putred.
Mai trebuie să îţi mărturisesc ceva, în felul acesta poate voi exorciza unele tenebre: de curând am citit o carte scrisă de o scriitoare indiană stabilită la Londra care avea probabil unele informaţii moştenite de la bunicii ei despre cârmuirea britanică în vremea Maharajahilor şi care spunea că farmecul poporului englez constă în faptul că reuşesc să te fure şi să îţi dea lecţii în acelaşi timp. Nu înţeleg de ce m-am gândit în mod automat la tine. Poate fiindcă nu te-am mai văzut de câţiva ani buni şi faci parte, ştii cum se zice, din mobilierul din lemn masiv. Te rog să mă ierţi pentru gândurile astea idioate, fiindcă de fapt ţin la tine.
Ultima oară te-am văzut într-un film, un fel de documentar regizat de Michael Moore despre blocurile acelea gemene care au căzut. Stăteai la o masă picior peste picior, cu, pentru mine, infailibilul tău aer de interior şi aşteptai. Poate aşteptai vacanţa, să mergi într-un club să intri la saună şi masaj, să primeşti o atenţie delicată şi o grijă pe care doar unii  ca tine o pot aprecia. În filmul acela era vorba despre o conspiraţie, o aiureală cu petrodolari, Arabia Saudită şi Osama. Nişte frustaţi. Sunt şi pe la noi din ăştia care sunt capabili să murdărească orice.
Cam atât am să-ţi spun în dimineaţa asta. E soare şi e frig, mă duc să mai pun câteva lemne pe foc.
O să caut pe net mai târziu şi dacă descopăr mailul tău o să îţi trimt o felicitare.
Te îmbrăţişez.

miercuri, 28 martie 2012

Ziua de ieri


Semnalez apariţia primului număr a unui ziar de atitudine cultură (la mijloc cu un supliment de lirică creştină) marca Marius Ianuş.
Pe o hârtie de o calitate neîndoielnică ca o stofă deloc ieftină publicaţia care se numeşte « Soluţia pentru România » pune pe prima pagină în afară de unele reflexe de lumină şi simplitate un mesaj cam otvist, dacă cu chiar otvist de-a binelea. De la prima pagină aflăm că se caută o secretară, apariţia acesteia în scena politicii româneşti putând fi oarecum salvatoare, având în vedere că posturile de preşedinte şi vicepreşedinde de ţară sunt deja ocupate. Se afirmă de la început ideea că trei oameni ar putea să conducă România mai bine decât un guvern şi un parlament. Interviul cu Benone Maxim este foarte viu, poate prea viu, plin de da-uri şi nu-uri răzgândeli de atuncea şi aicea. După părerea mea este nevoie de mult mai mulţi oameni iar problema nu este numărul lor cât calitatea acestora. Iar a-ţi pune speranţa în om e zădărnicie, sper că e o supoziţie biblică.
Este prezentată pe larg soluţia, apoi urmează editorialul doamnei Angela Furtună cu multe invective dedicate se pare domnului Constantin Arcu şi aşa numitei conspiraţii antibucovinene. La mijloc, cum spuneam, se pot citi poeme dedicate măicuţei Domnului, poeme de o fineţe şi o puritate fragrantă. Ca un cer senin fără pată.
Mai vin apoi alte poeme de Andreea Feldiuc o poetă în care ar fi bine să avem încredere şi spre final poeziile sau gândurile maestrului Ianuş.

După ce am parcat maşina, am pornit spre scările amfiteatrului Joseph Schmidt din cadrul USV unde stătea de vorbă domnul Marius Ianuş cu domnul Vasile Ilie. Marius împărţea ziarul. În sală, domnul Matei Vişniec s-a urcat pe scena la masa lungă a prezidiului la care stăteau de altfel şi subprefectul, rectorul, primarul, vicepreşedintele CJ. Bineînţeles aceştia au vorbit primii şi mult. Am înţeles că domnul Matei Vişniec va fi făcut cetăţean de onoare şi nu peste mult timp doctor honoris cauza, dar acest lucru, se înţelege, nu are nici o legătură cu apropiatele alegeri locale, că domnul Matei Vişnieic ar vrea să pescuiască gratuit în lunca Sucevei atunci când aceasta va deveni mai îngrijită şi câte altele. Oficialităţile au vorbit, ba chiar se pare că unii au citit mai mult decât în presă vreo dramă, apoi Matei Vişniec a mutat total subiectul către dragostea sa pentru teatrele de buzunar şi Jean Marais, dar când să înceapă spectacolul, s-a întâmplat ceva incredibil oficialităţile şi-au strâns mâinile călduros între ei invocând ceva urgent şi au dispărut. Spectacolul lor probabil se încheiase iar spectacolul altora era cumva derutant, o pierdere de timp preţios. Si atunci, mi-am spus că nu trebuie să aştepţi nimic de la om iar gălbenele câmpului au o sinceritate pe care cu greu un suflet o poate atinge.

marți, 27 martie 2012

prea târziu

Dumnezeu nu este trist în seara asta în care
unui copil i-a fost mâncată faţa de câini iar
altul a fost împuşcat într-un supermarket în timp
ce mima câţiva paşi de dans.

El nu trimite mesaje nu vine la proces
nu are insomnii de altfel nu are
o adresă exactă sau aproximativă şi-atunci când vine
e prea iute sau prea târziu


pe-afară a trecut iarna aceea menită să doboare
cartierul, s-a dus, lăsând dezolat
un anotimp incomplet în care vântul freacă
de pereţi o pisică de înaltă

Dumnezeu nu este nici fericit în seara asta în care
un rabin îşi mărită fata un poet pândeşte luna printre
creanga de salcâm iar cel curat se umflă
de lumină ca rândunica velierului mare.


şi-atunci eu şi cu El ne aşezăm pe tăcerea de rogojină.

spanish eyes


duminică, 25 martie 2012

Cernăuţi

în acest oraş (totuş)i cu iz de burg hanseatic ca un aluat
roluit pe un blat de lemn de esenţă tare până în zile noastre
este o linişte întreruptă în fundal şi alene
de chiotele unor copii sau de unele posibile claxoane de bicicletă

în după-amieze soarele are ceva marmoreic
răcoarea însăşi  este asemănătoare cu speranţa unui  matelot
medieval în faţa liniei ţărmului când dă la o parte chinul
şi ceea ce vede sau ar putea pipăi devine puritatea credinţei

în acest oraş oamenii par să fi avur o anumită înălţime sau
o dragoste neştiută i-a unit iar acum clădirile văruite ascund o nouă
nelinişte ca şi cum macadamul sau fursecurile ar tremura
sub privirea învăluitoare a şefului de garnizoană din Murmansk.

sâmbătă, 24 martie 2012

nimic

pe faţa soarelui roşu tremură o bunătate
ca un fel de surâs de viezure
fumul iese din nişte sfârcuri bineplăcute

timpul alunecă pe o coajă de banană ca Buster Keaton
în noaptea aceasta berzele
sunt concentrate şi s-ar putea să apară

o broască ţestoasă va călători în sus iar
dincolo de cimitir
tăcerii i se va răspunde cu tăcere.

miercuri, 21 martie 2012

tablou de bord

făcându-mi socoteala
uşor resemnat
am spus - recunosc -
cu o jumătate de gură
că 90 la sută
nu sunt decât imitaţii
de poezie

iar viaţa
o carieră de mucuri de
ţigară în care (mai bine
nu mai spun nimic
şi las
reportofonul 
să meargă în gol).