dragă Saraswati

tu ești lady in red tu ești dumnezeul cel viu.

eu sunt un pui de crocodil cu ochii scufundati în mătase.

ce bine era cand nu stiam! tu esti jumătate din jumătatea mea.

l-am ales pe cel care vindeca.

a fost odata un chirurg care patina prin ceata unui triumf. ca niciodata seara

trecea si ea pe langa obelisc.

experiența de viață nu e totuna cu a fi lipsit de prejudecăți (el?). eu sunt

Rick pe aeroport cînd îți spunea “here`s looking to you, kid!”
uneori am stat pe o bancă. 

felul acesta te trimite la renunțare. încet 

toate toate se adună mai vine și  Eminescu cu acel

“te-aș cere doar pe tine dar nu mai ești  a ta”.

of. tu ești  un dumezeu care face minuni. eu sunt

un crocodil cum spuneam.

dragă mamă

tu la marea moarta.

bate soarele, ai ochi smaraldini

ușor scoicosi 

locul potrivit în viața ta
să lovești pe cel neclintit.

ps: nu înțeleg nici acum de ce succesul

te poate face fericit.

dragă Saraswati

aveai o față de copil mai degrabă 

un corp flasc și alb ca mătasea 

când ne-am îmbrățișat 

am închis instinctiv ochii 

un fluid a trecut ca un marfar discret

plin cu miere emoțională.

dragă Saraswati

într-un oraș cu vapori roșii 

și o țara uitată 

am avut cele mai frumoase plimbări 

cel mai puțin legate 

atinse doar cum ai arunca pe fata cu apa

pe mâini și pe picioare.

sunt oameni calificați să răspundă

la orice întrebare.  eu am una singură. pulsează

în urechi e adâncită sub pleoape.

intru pe youtube să simt adevărul. nu simt mare lucru.

caut pașii de parcurs pentru că sunt un invalid

sau un orb al minunilor lumii

pentru că – isnt it? – totul este un proces

o port ca un lanț fermecat o apropiu de inimă.

îmi taie suflarea sau timpul. sunt oameni calificați

să răspundă  la orice întrebare și totuși este posibil ca răspunsul să fie

tăcut și tăcerea în egală măsură

un ocean de solitudine și o scrisoare imaculată.

vedeți uneori se întîmplă exact ca-n povești:

eu am respectat ce mi-a spus maestrul

pe la 37 de ani am ajuns la marginea lumii cred că

acolo era

mă simțeam înconjurat de un sicriu dar era primăvară

au trecut de atunci 12 ani

acum mă gândesc că nu am putut prevedea

cât este de greu să te întorci acasă.

în soarele de decembrie domnul profesor de matematică

urcă dealul ca un val anonim o menghină mică o privire desprinsă

la 90 de ani  mersul pe jos e o provocare în sine

la fel fel cum e să fi rămas ultimul în propria viață
un orizont luminat oricît asfalt s-ar turna oricîtă ură s-ar așterne pe geamuri.

îmi amintesc și acum ziua în care am privit dealurile.

o zi cu ceață. tristețea mustea sub tălpi povîrnișurile

păreau ale nimănui. erau singure. o mîngîiere pe umăr

ca o singură aripă.

pe cer se întindea o lumină gălbuie și optimistă

o reflexie a unui eu mai mare și totuși intim.  nu era

cine aș fi crezut. nu se mișcase de acolo. poate nici nu mai aștepta .

e bine - m-am gîndit atunci- să mergi într-un loc

în care nimic nu se schimbă. unde tot ce a fost e la el acasă.

paharul de vin nebăut.

condu-mă de la moarte la viață și de la viață le nemurire

venind de a Tîrgu Mureș am scris un poem frumos.

pe strada aceea nu am trecut eu.

eu am stat în colțul digului alb și ți-am urmărit privirea

nu mai știu cum era. în tine mocnea un fel de răsucire

în mormânt dar veselă. cerul era răzbunător.

citisem o carte cu coperți galbene scrisă de un copil

genial care avea leucemie. erau acolo o grămadă de figuri de stil

în brațele uscate ale doctorului. atunci m-am gîndit cum

ar fi să nu mai ai timp deloc ca o disecție pe o broacă vie

dar dincolo de asta? atunci reveneai cu ochii tăi misterioși

cu bărbia în podul palmei cu o greutate pe care nimeni

n-o va recunoaște exact ca mine. niciodată nu e tîrziu pentru

epave spuneai sau pentru sunetul de gheață al greierilor.

mereu ai fost o mamă  perfectă așa te-am iubit.