Uneori mă gândesc la ultimele cuvinte ale lui Iisus. Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac. Iar acolo, înaintea crucificaţilor, pâlcuri de oameni vociferând ca şi cum binele era la ei.

Ion Nădejde

Of. După ce l-am văzut în seara asta pe Iliescu explicând care e dreapta şi care e stânga m-am dat pe faţă: sunt de stânga. După cât am scris pe genunchi prin anii 90 contra lui Bârladeanu, Gherman, Văcaru şi toţi ceilalţi, după ridică-te Gheorghe ridică-te Ioane, don `t worry be happy şi Tatăl nostru în piaţa Universităţii! Viaţa e prea plină de surprize!

           Un critic literar din prăfuita noastră urbe susţinea la o lansare, clătinând uşor din cap, că fiecare volum are cel puţin un cititor. Cel care a scris-o, desigur. Dar acest truism în esenţă nu spune mare lucru. Mai degrabă aş spune că fiecare carte are, sau ar trebui să aibă, cel puţin un critic. Pentru că e nevoie de o deschidere, de o scară. Printre literaţi este demult răspândită ideea că criticul este un artist ratat. Deşi, am auzit spunându-se la fel şi despre poet că ar fi un profet ratat. Totuşi, deşi aceste aserţiuni pot servi ca vectori le-am putea privi în afara tezei şi antitezei. Se poate considera cu destulă limpiditate că un critic este un cititor mai bun, sau, cum spunea Vianu, unul care şi-a pierdut naivitatea. De altfel şi în poezie, tehnicitatea poate deveni o haină prea subţire dacă legătura cu sursa inspiratoare lipseşte ori e pe cale de extincţie. Pentru că inspiraţia ca orice lucru de o inefabilitate nemăsurabilă presupune o anume atitudine interioară. Orice poet ar trebui să fie un profet al inspiraţiei sale şi consider că nu-şi poate atinge drumul dacă nu se dă pe faţă în faţa în faţa propriei sale conştiinţe. Acolo trebuie să meargă până la capăt. Până la Dumnezeu. Dumnezeul meu cum spunea Pavel. În ceea ce priveşte poezia nouă am observat un reviriment al artiştilor care au ceva de transmis. Nu e vorba de militantism sau de poezie cu mesaj. E un mesaj care poate fi considerat preponderent ontologic. Ginsberg, un apostatic, se foloseşte de Fericirile Nou Testamentare aproape de la un capăt la altul al creaţiei sale. Revolution is not on tv. Revoluţie? Sau un alt cer greşit. Iisus foloseşte parabola dar ca  mecanism şi construţie se poate încadra perfect în poezia modernă. Toate pildele sunt nişte poeme. Sunt artă pentru că nu trag concluzii ci doar pune omul cu faţa spre un drum care presupune atât descoperire cât şi aprofundare.

          Această mutare de la textualism şi mizerabilism din poezia română către presantele probleme sociale economice psihice filozofice religioase şi apariţia unei noi sensibilităţi care să îmbrace toate astea mi se pare singura provocare ce merită un răspuns.

patul bolnavului miroase a naftalină de înger

ca trandafirul uscat al smariteanului

din povestea biblică 

a viaţă totdeauna de jos

precum aripa care nu s-a deschis niciodată.

câteodată tac mai bine cu morţii uneori vorbesc

mai bine cu ei de parcă dragostea

am putea-o avea ca priveliştea unui val

tu ştii că există

în centru îndoielilor noastre simţi cum barba

mea mătură ţărmul şi lumina se umple?

simţi baoioneta sau spinul?

deşi pare o simplă întâmplare noaptea din ochiul

deschis a plecat să-şi adumemece rana

a plecat pe urma şerpaşului din oglinda legendelor

tu mai crezi? tu eşti prietenu meu?

în sfârşit cufărul din 87 nu avea nimic de ascuns.

ar fi putut fi ataşat la diligenţa veteranilor

la poienişul iubirii sub care furnicile

desigur săpaseră un oraş extraterestru.

ce mult mi-am dorit să te îmbrăţişez Mişa.

cât am plâns la gleznele tale din câmpiile libere.

cât am tras de icoane câte uşi rotunde am închis.

amintindu-mi dimineaţa

să fi fost începută vara pentru că

avea o anume tărie o strălucire subînţeleasă

şi albă ca şi cum capul şiroind

ar fi trebuit să se înalţe din apa botezului

când am zărit-o de fapt nu era silueta întreagă

ci numai părul negru pielea curată şi

ochii ei verzi ce semănau cu neliniştea coroanei

înfrunzite a unui copac.

aşa a venit dimineaţa. transparentă şi blândă

în balansoarul acelor ochi parcă predestinaţi.

patru catrene despre inimă

poate acum a venit momentul în care căldura

trebuie adusă în prim plan. orice om

din zona temperată e îndreptăţit s-o păstreze

dar nu ca pe ceva străin. ca pe un calorifer.

ea ar trebui să fie înăuntru cum era în verile

acelea în care prindeam fluturi. sau pe litoral

când aripile smulse ne ardeau pe umeri.  

ajungeam acasă şi mutam cu pieptul lucrurile.

de fapt după o vărstă toţi oamenii se răcesc şi

lucru acesta doare încet. ca un ciocan învelit

cu o cârpă. şi atunci când perna transpiră poate 

te-ai îndepărtat de căldură. sudoarea e altceva.

chiar şi atunci când se sparg borcanele pocnesc

cauciucurile pentru ea ar trebui creat un spaţiu.

ruşii mă gândesc sau finlandezii sau norvegienii

mi-au lăsat impresia că au stat la masă cu ea.

: iertarea păcatelor e veşnică şi virtutea nu se cere de la început.

ce pură dimineaţa în zarcă

ciugulind dintre coaste

sau nori toate

poemele din calorifere

Aiudul tinereţilor noastre

ai zice că secolul

e cartuşul

sau fiola spartă pe buze.