prolog

...am scris sub lumina constantă a două stele, prima este cea a timpului în accepţiunea lui Einstein care spune că timpul există doar pentru ca lucrurile să nu se petreacă deodată, în acestă direcţie întrebându-mă mereu în ce debara se adună toatre întâmplările din vieţile personale ori colective, iar a doua este steaua credinţei a cărei lumină blândă m-a călăuzit şovăielnic la capătul tuturor îndoielilior şi excomunicărilor la opinia oarecum filozozică a faptului că fenomenul credinţei este singurul care dă gust lumină şi specificitate omului. 


umanitatea fiecăruia este rezultanta unei credinţe, aceasta fiind un mod de operare a conştiinţei, mai departe nu ştiu ce voiam să zic...

acasă

să locuieşti nu departe de locul naşterii

într-o casă cu livadă

câteva curci

şi un măturoi rezemat de fântână

să fii plecat dar nu pentru multă vreme

să îţi usuci picioarele

poroase şi calde într-un prosop flauşat de bumbac

să lipăi uşor parchetul ce imită stejarul

să îţi tragi şosetele

şi să te gândeşti că aerul e aproape

uşor de respirat

chiar dacă nimeni nu vede o poezie aici.

V de la victorie

femeia vorbea vorbea despre ziua de azi despre Iisus,

unul cu părul şuvoi

şi cărunt fornăia prin nări un somn limpede,

vocea femeii se întorcea ca dintr-o palmă imensă din tavanele

ascuţite din faldurile cărnii ei albe din lacuri şi munţi şi pâraie gălbui,

afară porumbeii îşi roteau capetele cu intimitate

călcau apăsat macadamul

totul era destul de bine soarele apuca pe după umeri taxiurile negre

negustori cu mustăţi răsucite şi turbane ca peruzeaua îşi muiau ochii

în forfota străzii în viaţa lor împăienjenită departe,

carcasa ghipată a feţei bătrânului Dorian Gray zâmbea complice

sau compătimitor crimelor lumii.

moartea

moartea e ca un coş de nuiele e o pâlnie
prin care niciodată nu ştii sigur ce intră sau ce iese
după ce se înalţă bruma de toamnă sau
după ce se răsfiră dorinţa de a afla adevărul,


ajungi să te întrebi de ce ai vrut să fii liber,

pentru că moartea e un autobuz care merge
cu spatele printre muzee, cu stomacurile agăţate la geam
ca nişte baloane,
cu semnele de circulaţie întoarse pe partea cealaltă,

ai spune că mergi înainte dar atât se poate spune:moartea.

între înger prieten şi demon

prietenii pot să-ţi lovească sufletul cu bile lucioase de fier

cu praştia e uşor

să te taie cu lama pe la spate pe stadion

când duci mâna să fie umedă iarba

duşmanii pot să urle şi să-ţi tranşeze oasele să te simţi curat ca un fluier

când intră ţepuşa sub unghii să amuţeşti fiindcă

sunt atâtea modalităţi de a te chinui puţine regretele

uneori nici chiar prezenţa nu e cea care doare şi din toate astea

ce poţi alege

când treci grăbit cu vântul mulat peste pleoape râul Tamisa

în căutarea braţelor întinse de Caravagio? e uşor?

dar ce poţi alege sau ce poţi înţelege

mai mult decât că îngerul care nu te lasă niciodată

e aici

e aici şi îţi sărută picioare ajutându-te să mai poţi respira

unii spun că asta ar fi iubire alţii că ar fi timp,

prietenii pot să susţină nu eram eu acela deşi uneori

chipul cântăteşte mai greu decât toate cântarele

duşmanii pot să aibă vreo revelaţie trecătorii în sine

pot să se oprească ca nişte statui coclite înverzite şi mâzgălite

dar îngerul îngerul tău nu te lasă nu te lasă

să vezi toate florile împrăştiate pe podeaua pe care vei cădea cumva indecent,

fiindcă în oraşul tău un poet a privit în batista roşie moartea cum toarce

ca o pisică

e deajuns să priveşti în oglindă şi să încerci să te placi ca să înţelegi sau chiar 
să alegi între înger prieten şi demon.