poem

şi vei fi din nou 
cum erai
un râset ca o perlă în uralele dimineţii
şi vei sta rezemată de unele fapte
care zboară şi corbii din colivie se vor topi ca untul
şi clădirile vor fi blânde şi aparenţa
unor viori va rătăci prin somnolenţa oraşului
vei merge atunci pe şoseaua de lângă
câmpie şi va ploua mărunt, intensitatea ei verde
te va însoţi ca o dragoste veche şi vei fi din nou 
cum erai.

poem

mă ameninţă ceva cu miros de carne arsă şi cârpă putredă

un spin prin ceaţă un soi de tristeţe palidă sau de teamă

sau de nesiguranţă

un fel de tremur al cuburilor de lemn de la bază

vine un gol ca o gură sau o cositoare şi iese brusc de sub apă

(astăzi am citit undeva că nici viitorul nu mai este ce-a fost

şi nu am la mine decât puţine vorbe uşoare în faţa lăcomiilor lunii)

vine un strămoş mare cât propriul sicriu şi îmi scobeşte somnul

şi îmi scoate rădăcinile de parcă ar fi ale lui

şi nu ne iertăm decât prea târziu după ce alunecăm amândoi

pe un sânge negru de măcelărie

mă ameninţă ceva ca o foame sau ca o nălucire de moarte

şi toate definiţiile acestea imprecise sper să plouă ca săgeţile bune.