Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările

miercuri, 16 martie 2011

Scrisoare pentru un român

Domnul meu şi eu iubesc România cu o profundă ură cum zicea Cioran. Dar cu toate astea consider că atunci când te exprimi public trebuie să ascunzi pe cât posibil această groaznică dezamăgire.
În consecintă, o să vă dau un sfat -  sper cu oarecare naivitate să nu enerveze prea tare, ţinând cont de asemenea pretenţie - vă rog nu mai spuneţi cuvinte în genul Romania tălâmbă, în cazul în care sunteţi român.  Dacă ne considerăm români ne revendicăm ca atare şi din dragostea maternă. din iluziile tinereţii sau din căldura unor prietenii, iar ceea ce se întampla la nivelul conducerii sau sindicatului nu este întocmai România. România este şi mai rea dar şi mult mai bună. Şi un act din prezent nu este deloc reprezentativ. 
Ştiti cum zic evreii... Dumnzeul părintilor noştri, etc. 
Eu cred sincer ca acest  gen de atitudine sau de luciditate, de soiul unei situări în exterior pentru a judeca cu osândă, este dăunatoare. Televiziunile de ştiri spun la fel şi totuşi, fără să ne respectăm pe noi înşine cum putem trăi? Dacă tot suntem aşa de jos,  haideţi să facem ceva. Am mers în şcoli în ultima vreme, fiind invitat şi vă rog să mă credeţi este o sete incredibilă, uluitoare de idealism şi normalitate. Sotia mea este cadru didactic si copii de a 12 a o întreabă ce o să facem noi aici? Dacă noi gândim că Romania este o cloacă si o colectivitate tălâmbă, cum putem să ne privim copiii în ochi? 
Bănuiesc că demersul meu o să înfurie, poate nu va găsi ecou, dar credeţi-mă este ceea simt mai discret ca un soi de cosmogonie mioritică şi muzică îndepărtată a viorilor. Dacă este să dispărem din istoria lumii, să fim înghiţiţi de ţigani, de tupeişti, de hoţi şi de toţi cei cu care am ajuns să ne confundăm, asta e, dar măcar noi ăştia care încercăm să descriem omul şi facem artă după puteri...să spunem de bine.
De ce atâta ură de sine?
Îmi amintesc de o femeie voluntar care mi-a povestit cum stătea la capătâiul unui soldat cu picioarele cangrenate şi-i povestea despre copilărie, iarba înaltă, hore şi tot feluri de nimicuri care îl făceau să zâmbească.
România a fost mereu o mare hemoragie.
În speranţa că voi fi înteles măcar pe jumătate şi să fiu primit ca un om care nu contrazice,
cu dragoste de român, Dan Iordache.

miercuri, 1 decembrie 2010

acesta este tribul nostru

într-o postarea anterioară peroram printre rânduri sau chiar făţiş despre familie şi porunca de nu ucide.
acum, nu contează cine a primit ori inventat decalogul dar are foarte mare importanţă cine îl respectă.
înainte de porunca a 6 a “să nu ucizi” este scris „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”.
aceste două porunci consecutive cred că sunt de aceeaşi importanţă.
a-ţi iubi ţara e foarte apropiat de a-ţi iubi părinţii.
ca să îţi iubeşti ţara trebuie mai întâi să fii conştinent că ai o ţară apoi trebuie să înţelegi că nu e un lucru mic – mu toate popoarele au una – iar spaţiul în care ne putem saluta în aceeaşi limbă este rodul milenar a celor care într-un fel sau altul ne-au fost odinioară părinţi, a celor care au oasele fărmicioase risipite pe dealuri.
ei sunt îngerii.
amintirile noastre sunt îngerii.
"omul este ceea ce îşi aminteşte despre el însuşi” - Nichita
dar sunt şi pe la noi ca şi aiurea destui care cred că lumea începe cu ei.
sunt destui urmaşi ai lui Cain măcinaţi de ura de sine.
sunt destui chiar şi printre cei culţi - ar trebui prin simplul fapt că mânuiesc o limbă în sensul de a oferi, să priceapă că acest lucru zideşte un spaţiu interior, vorba lui Felix Grande “lumea e un lucru care nu mă găseşte”, destui care detractează ş ponegresc.
nu ştiu dacă e bine sau rău dar a-ţi iubi tribul face parte din modelul meu de umanitate nu are nici o legătură cu political correctness sau altele.
e ceva simplu, implicit, păstrat în mine de generaţii.