elevation

Pentru că de la vârsta la care furam cărţi mi-au plăcut cei trei muşchetari cărora li s-a alăturat imediat D`artagnan, the stageman and the blind ambition of the book  şi  au devenit imediat patru, sau poate fiindcă spada şi capa ori westernurile mi-au definit în copilărie un anume simţ al justeţei pe care nu-l poţi obţine singur decât abrutinzându-te, considerând astfel că mai este posibil un soi de comando pentru a schimba lumea, în prima tinereţe am fost fascinat de trupele de 4. Aşa am ajuns, trecând din trupă în trupă să îndrăgesc Beetles, Doors, Led Zeppelin, Queen, Simple Minds, U2 şi încă vreo trei banduri descoperite mai recent. Din păcate fiind mai mereu în lipsă de timp nu am cultivat această pasiune şi am rămas la romanţele personale. Atât cât vor mai avea ceva să-mi spună. Mai jos puteţi asculta o piesă care mai zdrăngăne printr-un cotlon în mine.

ceva de dorit

dacă vom mai trăi la anul

prin mai

voi putea să-mi schimb telefonul

pe puncte

voi ascunde  o floare de cireş

pe sub pleoape

o să cumpăr un pui de păun

sper

să ne simpatizăm

lama de ras o să radă lin

în acea primăvară

când o miroasă a femeie curat

şi uşor a bărbat

o să strâng treizeci de arginţi

din munca mea

şi o să merg de mână cu tine la cinema

totul va fi cuşer

precum o salată cu ulei de măsline

pe urmă

dacă totul va merge bine vom sta

la taclale

fiecare cu morţii noştri

cercetând cu ochii mijiţi toate colţurile

pe unde

va mai trece lumina.

unul din psalmii mei

nu am ştiut că mi-e atât de sete

până când nu am băut apa din pumn

am urcat câteva trepte

copilul se învărtea pe covor

râdea

nici el nu ştia

că acela nu e decât un efort

de a-şi găsi locul înainte de a fi doborât

de briza viorie

ca orice copil el căuta ceea ce e recomandat

în cărţile bisericeşti

să cauţi prima dată prin încăpere

febra îngerului

trecerea pe sub masă

nu am ştiut că am un bulgăre de sare

pe piept

o suliţă înfiptă sub coaste în inima şubredă

o promisiune de moarte

nu am ştiut că cerul verde e aşa de indiferent

şi poate

să inunde fără discriminare precum

i s-a întâmplat

familiei aceleia care zâmbea trandafirilor.

Lili Marlene

Ivor Porter unul dintre acei anonimi care stau la baza concepţiei mele despre omul britanic, povesteşte în cartea Operaţiunea Autonomous, despre primele impresii ale sosirii sale în România din primăvara anului 1939, când Bucureştiul era înţesat de şarete mirosuri de grajduri, bodegi,  lână, un oraş bătut la pas de sacagii, geamgii, hornari, vânzători de foi volante sau copii lustragii, un oraş în care erai invitat la un şerbet de trandafiri cu un pahar cu apă. Aceeaşi impresie o găseşti în descrierile lui Borges despre periferiile oraşului Buenos Aires unde un olog cu picioarele de lemn întâlneşte un cuplu fandosit din burghezia locală cu umbrelă de soare şi joben. Şi dacă mă gândesc bine întocmai ceea ce pare respingător sau cel puţin atipic este de fapt întregul farmec, toată poezia locurilor vii. Pe aceste meleaguri mai găseşti chipuri. Găseşti o istorie zbuciumată în care oamenii nu sunt decât o spumă de val.

Toate acestea par fi un preambul la impresia suprarealistă ce mi s-a impregnat deunăzi când am oprit maşina în continuarea străzii Universităţii la noi în oraş unde se ridică neted profilul unui bloc din beton. Inaintând câţiva paşi prin aerul rece şi iscodind poate dintr-un efect profesional construcţia am constatat că structura era din cadre de beton armat, faţada învelită cu polistiren deja finisată iar la parter era montată o folie de polietilenă translucidă ruptă pe alocuri de vânt ... dar ceea ce mi s-a părut completamente ameţitor este că ascuns în spatele foliei răsuna o muzică de patefon într-o germană patetică, un soi de Lili Marlene. Am mers, am mers şi mi-am spus aproape uluit că dacă s-ar pierde poezia, degeaba s-ar mai naşte alţi oameni. 

hava nagila

please

Aleea Jupiter 14A/Universul Ceţos la graniţă - a se înmâna direct

să stai în cămăruţa ta
afară să viscolească zăpada umedă mai devreme 
o simţeai lipită de faţă 


să simţi cum fuge pământul
organele mari cum ţi se scurg lichefiate 
printre degetele crispate
undeva în vecini să bată o tobă precum o inimă 
întinsă la maxim


să ai un sentiment de neputinţă cum e cel de catâr 
cu genunchii tăiaţi ca la Smyrna 
– atât de umană ambiţia oarbă - 
de singurătate în faţa iernii
în faţa cărei stai înarmat doar cu o mână de lemne 
şi câteva cărţi


să îţi fugă mintea peste coline şi văi 
ca o nălucă neagră sau un iepure de câmp 
peste brazde


îţi descriu sentimentele mele pentru a te face 
să înţelegi 
dorul răscolitor care îmi cotrobăie măruntaiele vestejite
după lume trenuri şi gări
după mirosuri şi culori irizate sau siclamuri estompate
prin draperii


dorul după mâinile tale care se aşezau 
fără nici un cuvânt peste ale mele în lumina dimineţii 
pe balconul unde ieşeam să privim în depărtare 
atât de singuri şi atât de plini
deasupra pomilor mici freamătul mării

stau în cămăruţa mea încolţit 
asemenea unui condamnat la întâlnirea cu îngerul 
amintindu-mi de butada lui Pascal care spunea că 
toată nefericirea vine din faptul că nu putem sta liniştiţi
într-o încăpere


stau ca un copac la care cineva a aruncat din greşeală
la rădăcină
o găleată de otravă
şi toată acestă tevatură poartă în ea o fineţe de lacrimă 
nu e nimic regizat

stau şi îmi repet că lumea e ceva interior fără a fi 
cantonat 
în eul fragil ci pur şi simplu ceva limpede
am mai trecut prin acest timp şi de fiecare dată m-am vindecat


mi-e dor de crusta care se pune peste păcate şi alte lucruri 
care te fac să crezi că 
oglinzile s-au spart


mi-e dor să tac şi iarna să mă lase să gust din fagurii 
şi cristalele bucuriei 
atunci când nu o mai aştepţi

aş vrea să mă rog prietenă dragă dar sufletul meu 
dă în clocot 
se zbuciumă în părţile superioare de parcă 
ar dori să urle în şoaptcă ajută-mă
sau iartă-mă permanent


sunt un soi de plantă înfometată din care nu a mai rămas 
decât amintirea unui scâncet 
şi-acela prezervat
aş vrea să dau ceva în schimbul meu. 

peste ocean

Dragul meu prieten, mulţumesc pentru urări. Prin mila lui Dumnezeu toate sunt bune la noi, Ana are deja 6 luni şi acum, mai mult decât înainte, timpul zboară ca vântul: ajung acasă, mă bucur împreună cu copii vreo două ore după care e deja o nouă zi :-)

Sau poate că timpul stă şi noi îl traversăm grăbiţi.

Cristina şi-a găsit un nou contract şi a început din nou munca.

Uitasem starea asta minunată când te oglindeşti în ochii bebeluşului şi auzi gânguritul entuziast, atunci când te vede venind .. parcă primesc pe dată o valoare nouă pe care o simt în adâncul inimii şi despre care de asemenea ştiu că nu o merit şi că nu vine decât cu mărunta "participare a noastră" .. şi atunci abia, încep să intuiesc şi să adâncesc cu adevărat bucuria şi recunoştinţa darului minunat.

Frumos titlul cărţii tale .. nu am idee când voi avea ocazia să vin în România, e din ce în ce mai complicat să găsesc câteva ore libere darămite câteva zile :-( 

Dar mi-ar placea să o citesc să văd simbolul vazut de tine in spatele

numelui ales. 
Cât despre gandul tau de convertire sper să treci uşor peste ispita asta .. ai destule modele acasă cu adevarat excepţionale cărora eu personal le duc dorul aici (de exemplu ieri a fost ziua parintelui Arsenie Boca, părintele Stăniloaie .. mi-ai dat Filocaliile semnată,  de el mai ţii minte?) şi dacă nu ţi se par suficiente poţi să arunci o privire împrejur sau nu prea departe în istorie în spatiul ortodox (Sf Serafim de Sarov, Sf Nectarie, ucenicul lui, părintele Filotei Zevakos, etc). Cărţile şi autorii mei preferati .. asta dacă ai timp să citeşti câte ceva pe Internet: vietile sfintilor şi în particular Sf. Nicodim Aghioritul (Războiul Nevăzut), Serafim Rose (Viaţa după moarte), Sf Ignatie Briancianinov (Despre Inşelare) şi Pelerinul Rus.
Pâna la "scrisoarea" urmatoare .. când se va întampla aceea nu ştiu .. toate cele bune, multă sănatăte la întreaga familie şi Doamne ajută!
Dan

Paul Gorban - despre abel şi eu viaţă şi altele

Lumea postmodernă, bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al trei-lea din evanglelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: Iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă de vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie".

acesta este tribul nostru

într-o postarea anterioară peroram printre rânduri sau chiar făţiş despre familie şi porunca de nu ucide.
acum, nu contează cine a primit ori inventat decalogul dar are foarte mare importanţă cine îl respectă.
înainte de porunca a 6 a “să nu ucizi” este scris „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”.
aceste două porunci consecutive cred că sunt de aceeaşi importanţă.
a-ţi iubi ţara e foarte apropiat de a-ţi iubi părinţii.
ca să îţi iubeşti ţara trebuie mai întâi să fii conştinent că ai o ţară apoi trebuie să înţelegi că nu e un lucru mic – mu toate popoarele au una – iar spaţiul în care ne putem saluta în aceeaşi limbă este rodul milenar a celor care într-un fel sau altul ne-au fost odinioară părinţi, a celor care au oasele fărmicioase risipite pe dealuri.
ei sunt îngerii.
amintirile noastre sunt îngerii.
"omul este ceea ce îşi aminteşte despre el însuşi” - Nichita
dar sunt şi pe la noi ca şi aiurea destui care cred că lumea începe cu ei.
sunt destui urmaşi ai lui Cain măcinaţi de ura de sine.
sunt destui chiar şi printre cei culţi - ar trebui prin simplul fapt că mânuiesc o limbă în sensul de a oferi, să priceapă că acest lucru zideşte un spaţiu interior, vorba lui Felix Grande “lumea e un lucru care nu mă găseşte”, destui care detractează ş ponegresc.
nu ştiu dacă e bine sau rău dar a-ţi iubi tribul face parte din modelul meu de umanitate nu are nici o legătură cu political correctness sau altele.
e ceva simplu, implicit, păstrat în mine de generaţii.