V de la victorie

femeia vorbea vorbea despre ziua de azi despre Iisus,

unul cu părul şuvoi

şi cărunt fornăia prin nări un somn limpede,

vocea femeii se întorcea ca dintr-o palmă imensă din tavanele

ascuţite din faldurile cărnii ei albe din lacuri şi munţi şi pâraie gălbui,

afară porumbeii îşi roteau capetele cu intimitate

călcau apăsat macadamul

totul era destul de bine soarele apuca pe după umeri taxiurile negre

negustori cu mustăţi răsucite şi turbane ca peruzeaua îşi muiau ochii

în forfota străzii în viaţa lor împăienjenită departe,

carcasa ghipată a feţei bătrânului Dorian Gray zâmbea complice

sau compătimitor crimelor lumii.

sedinţă de cenaclu

altă recenzie

Domnul Boris Marian Mehr a scris o recenzie despre Abel şi eu pe care o puteţi vedea aici.

recenzie la abel

    Volumul de versuri  ‘’Abel  și eu’’, apãrut la Ed. Brumar, Timișoara, 2010, izbutește sã  valorifice, dintr-un unghi de vedere  provocator, teme de largã  circulatie in literaturã-iubirea, moartea, credinta s.a.m.d.

    Poetul  Dan  Iordache suprimã  punctuaţia, ‘’neglijeazã’’ regulile de versificatie clasice, ‘’sfideazã’’ raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistã, aduce aminte de inovatiile unui Guillaume  Appolinaire-poetul –soldat avangardist, viguros sãpãtor de tranșee in lirica universalã. Indrãznelile de expresie vin tocmai  în  sprijinul ideii de înnoire, in sensul eliberãrii  limbajului poetic  de  convenţii și rigiditati. Autorul , procedând la modul suprarealist, lasã  ideile care-I trec prin minte sã ‘’curgã’’ pe hârtie; astfel  se creeazã  impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde si formula stãrile sufletești autentice. Însã  faptul  de a suprapune  realitãţii  concrete starea  oniricã, cu scopul de a ‘’pipãi’’ straturile adânci  ale eului, este, in esentã, romantic. Cu toate acestea, ‘’pudorile’’ recuzitei  mai  vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând rãceala observatiei, evitã  capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe.

     Emotia pare sã nu mai fie o conditie a cuvântului,  ci,  dimpotrivã, cuvântul  devine o conditie a emoţiei.

     Relatia bãrbat-femeie apare, astãzi  cel  putin, contrafãcutã, falsificatã: ‘’la casã dau de o femeie din acelea cum erau inainte/dacã ai fi avut una/erai cineva/acum insã se gãsesc pe toate drumurile/și pot ucide fãrã nicio  semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).

     Auto-definitia poeticã  e o ipostazã rãspanditã  în istoria literaturii, si iatã-l pe Dan Iordache creionându-și metaforic  poziţia in univers: ‘’nu sunt un om/mare/dar  sunt un ciorchine/la umbrã.’’(‘’via’’).

     Strãvechiul  motiv biblic al mãrului simbolizând cunoașterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele sau and-ul/vor functiona mult/mult dupa plecarea noastrã/ca niste degete descãrnate intinzând mãrul/care se povestește cã a fost/odatã/oprit.’’(‘’ecleziastã’’).  Des intalnitã  in cuprinsul volumului de faţã  este tendinţa de a parodia, inclinaţia spre farsã. Un exemplu:’’ am bãut/dintr-o cupã  pânã-n fund voluptatea mortii fãrã remușcãri/nici acum nu le am era vin rosu doar atât.’’  Sau: ‘’s-a înghesuit in mine ca sã mã simt usor bãrbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul  Contraatacã/ sã ii arãt cât de mistic aș putea deveni.’’(‘’si-o umbrelã’’). Poetul  afișeazã  un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trãdeazã un temperament bufon si polemic. La o privire mai atentã, observi  o detașare criticã din partea autorului in raport cu hãţișul cotidian al activitãţilor umane.  Ai spune cã poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara ‘’trãirilor’’, se dedubleazã  constant, sãvârșind  gesturi  mecanice. Când râde, ‘’știe’’ prea bine cã râde; când plânge, asemenea. Textul  apare studiat cu grijã, montat aproape cinematografic; de aici, ‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de fapte semnificative, în fine, efectul  regizoral.  Anumite versuri  de încheiere, cu rol concluziv parcã, sunt voit șugubeţe, întreţinând  substratul  narativ:  ’’invãţând sã trãiesc in vecinãtatea malului/deseori mã consider murdar//mã voi duce imi zic dar nu o sã plec  singur nu//o repet pânã când nimic nu ne va mai despãrţi/și cam așa stã treaba.’’ (‘’ ca un diamant’’).

     Poetul  e discursiv, logoreic fãrã ostentaţie. Sentimentul  devine mai curând un pre-text, e ‘’întors’’ pe ambele feţe ca o monedã menitã sã circule: ‘’…suflu in pânze sã tremure/viaţa  prinsã-ntre fiordurile mâhnirii/ mã gândesc  la tine iar/ și iar/cum stai intinsã/de la buric în jos’’ (‘’tu’’).

     Oroarea  proverbialã a artistului de monotonie, de cleștii plictisului, capãtã expresie in poemul  ‘’cât sunt incã viu’’:  ‘’astept sã  fie ceva/mai mult de cât/salariul//ceva sã se-ntâmple  aștept/cât sunt incã viu.’’

     O trãsãturã interesantã  a poemelor  lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel  incât perceptia comunã alterneazã cu intuiţia finã, observatia  curentã  interfereazã  cu  figura de stil izbutitã. Poetul stie sã  ‘’vadã’’  in lucruri, surprinde intre fenomene corespondenţe   subtile.  Unele  expresii (exclamaţii) familiare accentueazã, de fapt, disponibilitatea liricã: ‘’mi-a prins capul la piept/cu amândouã  braţele sã-l sugrume/nu altceva//am  rãsfoit revista  As/ am atins in trecere pãtura matlasatã/cutia verde marin din table/cu fotografiile alb negru/si  copilãria mea  sau a fratelui  meu/imputinatã  acolo.’’(‘’lucrurile  groaznice’’).

    Livrescul, unde se ivește, nu inãbușã  vibraţia.  Melancolia, când e dublatã  de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice:  ‘’ l-am uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura intrebãtoare/a degetului mic.//e o adevãratã  plãcere sã trãiești  ascultând Traviata/cu o cârpã moale in mânã/si  lustruind carabina/cu care nu știi ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând  Traviata cu o cârpã moale in mânã’’).

    Ideea de trudã creatoare-obsesie literar-filosoficã-e reliefatã  plastic  în ‘’Ra’’:  ‘’compar  zilele si noptile/cu lupii care mã fugãresc/poate cã se construiește/fãrã  stirea mea o piramidã/si sunt tras de funii/si  alunec in sus pe lemne/rotunde/si  peste mine cade o transpiraţie’’.  In poezia  ‘’plajã’’, in chip curios, ne intampinã un tinut aproape pastoral-bucolic:  ‘’voluptatea/e atât de blândã  incât dumnezeu/pe un mãgãruș/râde ocolind smârcurile.’’

    O ţinutã  inalt contemplativã  se desprinde abia  din versuri  precum  acestea: ‘’cerul e dureros/iar  fereastra de la rãsãrit/a ars.’’ In  cadrul aceluiasi poem este sugerat, panteistic, raportul   Dumnezeu-Naturã:  ‘’lângã drezina uitatã/dumnezeu are tâmpla  zdrobitã/de inima pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’).

    într-un astfel  de context, al indrãznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca s pecie literarã așa-zicând ‘’clasicã’’( modulatiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildã).

    Ei bine, elevaţia  unui astfel  de cântec, in esenţã  religios, absenteazã  la poetul  Dan Iordache.  El nu-si  pãrãsește  

‘nici mãcar o clipã ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulatia’’ exclusiv  lumeasca, verva agreabila, incompatibila cu aspiratia monahala.Fiindca o poezie cu trimiteri (oricat de fine) la ‘’perechea de ghete negre’’ sau la ‘’calatoria low cost spre Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde insã un foarte frumos  vers,  fãrã  nicio legaturã  cu experienţa  de ordin  religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el  si  ultimul strop de copilãrie.’’

    Ca un rezultat al conciziei stilistice, dãm de versuri cu caracter  sentenţios-aforistic:  ‘’adevãrul  e un șir de aproximãri’’ sau:  ‘’a fi inovativ devine ceva brutal’’.  Privit in ansamblu, limbajul poetic  al d-lui Dan Iordache  implicã un registru  variat;  poate fi neologistic,  dar și regionalist sau ușor argotic. E savuros, umoral ( totodatã  moale si coleric).

    În concluzie, discursul  liric avut in vedere, apare ca o inlãnţuire de enunţuri   paradoxale, sudate insã intre  ele organic, asa incât sã rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existentei  insesi, cu tot amalgamul ei de  nãzuinţe,  incertitudini  si  deceptii.  Poezia, astfel conceputã  si elaboratã, capãtã  insușiri  de experiment febril, psihologic;  ea  pare un  scurt-circuit al stãrilor de conștiinţã  interogative, o tenace scormonire in profunzimi,  dincolo de stratul aparenţelor.  Poate numai in felul  acesta, poetul, dezarmat și  pur inaintea rãului, neavând  ca  zestre  decât fluierul  câmpenesc,  a  izbutit sã  se  identifice cu Abel.

                                                                                         ROBERT TOMA

mulţumesc Robert că ai avut răbdarea şi sper plăcerea de a citi cartea mea de a o pricepe în aşa fel că îmi vine să o recitesc: cu pritenie te îmbrăţişez!

foca

Nu am avut o aversiune cu privire la materiile exacte cum li se spunea, din contră, chiar mi-au plăcut, le-am girat pe undeva cu un soi de farmec. Sau poate doar îl credeam pe tata sau era genetic. Geometria, algebra, trigonometria sau fizica aveau o lumină. Acum mi-e foarte clar că nu am excelat în acea direcţie, cum nu am excelat în nici unele. Şi asta se trage presupun de la spiritul acela dumnezeesc pe care l-am oservat pus mai pe îndelete sau cu vârf de lingură în tot ce e mic. Deunăzi mă uitam la un documetar despre focă şi am luat aminte cu atenţie la privirile puilor, la incertidudinea lor. Au în lucirea ochilor un dram de suflet, o scânteie de ajutor nesperat, o urmă de rugăcuine nedesluşită. Nu ştiu cine a spus că... conştiinţa este ceea ce îi deosebeşte pe oameni de restul fiinţelor dar nu cred că e adevărat. Este totuşi posibil ca omul să fi fost făcut mai la urmă şi să beneficieze de ceva în plus, cine ştie, dar acest spirit suprem nu poate lipsi din restul vietăţilor. Ca să finalizez ideea, acum, nu mai ştiu nici care emisferă din creer se ocupă cu ordinea lucrurilor, (am citit undeva că este ori stânga ori dreapta) dar am sesizat mereu un sens al inefabilului şi mai nou al deşertăciunii în tot ceea ce am făcut sau simţit. Poate că e ceva pur şi simplu o axiomă pierdută, eu aşa sper, nu cred că e neapărat un har anume, dimpotrivă, sper că acest sentiment insesizabil, hieroglifa asta trecută cu vederea care exprimă frumuseţea în cel mai înalt mod cu putinţă să ne unească pe toţi. Sâmburele pe care îl vedeţi!


...ce patetic am putut să fiu.

poetul şi vânătoarea de oameni

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie...

(am aflat de acest articol  care face un portret foarte uman poetului Cezar Ivănescu din revista noi nu)


Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.

Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Român. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunătate aproape de neimaginat în lumea de astăzi. Am aflat că a ajutat o mulţime de oameni să îşi actualizeze potenţialităţile lor în domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuţi, ca Aura Christi, căreia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabilă întâlnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptivă, mi-a arătat cum această bunătate a lui Cezar se exercita nu numai în literatură dar şi în domeniul vieţii de fiecare zi.

Era atât de generos, încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte.

Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la „Junimea” trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: „Dacă aţi şti că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?”. Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare şi nutrea multe speranţe în privinţa dezvoltării editurii „Junimea”, ajutat fiind şi de o excelentă echipă. Cumpărase drepturile a două colecţii conduse de mine la Paris (multe cărţi au fost deja traduse datorită abnegaţiei Doamnei Simona Modreanu) şi în noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iaşi, despre continuarea colaborării noastre. Mă bucuram că, în contextul României de astăzi, un mare poet poate fi şi un eficace editor.

Într-o noapte, răsfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din România, cad pe infama şi neruşinata ştire, provenită dintr-o sursă neidentificată. O avalanşă de noroi încerca să sugrume vocea poetului. După câteva zile, i-am telefonat de la Paris. „Să nu crezi, Basarab, un singur cuvânt din ce spun ăştia!” – îmi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat că un asemenea gând nici nu se putea ivi în mine. Mi-a descris în amănunt acţiunile pe care dorea să le întreprindă pentru a-şi apăra demnitatea. Dar am înţeles că ceea ce îl mâhnea cel mai mult era reacţia unor persoane apropiate lui, care, cel puţin pentru un moment, au putut da crezare infamei ştiri. Cezar avea, ca şi mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea înţelege infidelitatea în prietenie.

Pe 9 februarie 2008, în preajma unei conferinţe pe care trebuia să o ţin la Teatrul Naţional din Bucureşti, i-am telefonat spunându-i că îl aştept şi că invitaţia sa se află la casa teatrului. Mi-a spus că, din cauza evenimentelor, nu poate veni. „Dar te voi îmbrăţişa în faţa tuturor, Cezar!” - i-am răspuns. „Da, dar dacă prezenţa cuiva în sală m-ar enerva, aş putea reacţiona în mod nepotrivit.” L-am înţeles. A fost ultima noastră convorbire pe acest tulburat pământ.

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.

Acum puţină vreme, Aura Christi şi Lucia Dărămuş mi-au trimis, prin curier electronic, o casetă conţinând un testament spiritual al poetului. Mărturisesc că am izbucnit în plâns, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multă vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui îmi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastră. Cuvinte potolite, înţelepte, pătrunse de o infinită dragoste faţă de ţara unde s-a născut, fără nici o urmă de ură pentru vânătorii de oameni. Fie ca lacrimile mele să îi aline sufletul încă însângerat.

iarna în hol

după ce domnul Inimescu şi-a aşezat scurta neagră pe cuier

şapca pe poliţa de deasupra

atenţia i-a fost atrasă imediat de fâlfâitul aripilor a doi porumbei

care s-au aşezat pe pavajul roşiatic exact în cadrul ferestrei din hol

în spatele perdelei trasparente de organza,

extras din altă poveste şi-a lipit palmele

de stofa hainelor atârnate acolo de lemnul lăcuit în culoarea nucului

uşor cherchelit după cele două halbe de bere

trăia o senzaţie de bine în pofida sictirului naţional sau mondial,

avea un soi de tonus inexplicabil pe care îl poate reclădi periodic

doar o fundaţie solidă interioară

şi s-a gândit în sinea lui puţin amuzat că Dumnezeu îl mai iubeşte

îl vede deocamdată cu ochi buni dacă mai găseşte bani prin casă

cum a fost cu vreo doi ani în urmă când a descoperit 3000 de lei

deasupra uşii de la debara iar acum chiar în ianuarie au picat din Coran

alţi 400.

visul unei nopţi de iarnă

un film din 1946 care rulează chiar acum cu personaje mai vii decât cele pe care le vedem în cotidian pe stradă. un film despre o lume care visează pe marginea prăpastiei mergând pe vârfuri în nişte cipici moi o lume plină de prejudecăţi ziditoare. singurul regăsit acolo şi prezent la apel a rămas Radu Beligan. doruleţ şi domnul manea cel cu 44 de cărţi, anul şi cartea, majordomul. o actriţă de o frumuseţe fină şi o voce cu o rezonanţă tare, cum era a Mariei Tănase. un film parfumat despre o lume în care scriitorii erau la putere. din păcate s-a dus undeva s-a dus firar să fie totuşi, în această iarnă am fost pe la casa unui om care miroase la fel de frumos ca epoca înflorită din filmul acela românesc.

moartea

moartea e ca un coş de nuiele e o pâlnie
prin care niciodată nu ştii sigur ce intră sau ce iese
după ce se înalţă bruma de toamnă sau
după ce se răsfiră dorinţa de a afla adevărul,


ajungi să te întrebi de ce ai vrut să fii liber,

pentru că moartea e un autobuz care merge
cu spatele printre muzee, cu stomacurile agăţate la geam
ca nişte baloane,
cu semnele de circulaţie întoarse pe partea cealaltă,

ai spune că mergi înainte dar atât se poate spune:moartea.

între înger prieten şi demon

prietenii pot să-ţi lovească sufletul cu bile lucioase de fier

cu praştia e uşor

să te taie cu lama pe la spate pe stadion

când duci mâna să fie umedă iarba

duşmanii pot să urle şi să-ţi tranşeze oasele să te simţi curat ca un fluier

când intră ţepuşa sub unghii să amuţeşti fiindcă

sunt atâtea modalităţi de a te chinui puţine regretele

uneori nici chiar prezenţa nu e cea care doare şi din toate astea

ce poţi alege

când treci grăbit cu vântul mulat peste pleoape râul Tamisa

în căutarea braţelor întinse de Caravagio? e uşor?

dar ce poţi alege sau ce poţi înţelege

mai mult decât că îngerul care nu te lasă niciodată

e aici

e aici şi îţi sărută picioare ajutându-te să mai poţi respira

unii spun că asta ar fi iubire alţii că ar fi timp,

prietenii pot să susţină nu eram eu acela deşi uneori

chipul cântăteşte mai greu decât toate cântarele

duşmanii pot să aibă vreo revelaţie trecătorii în sine

pot să se oprească ca nişte statui coclite înverzite şi mâzgălite

dar îngerul îngerul tău nu te lasă nu te lasă

să vezi toate florile împrăştiate pe podeaua pe care vei cădea cumva indecent,

fiindcă în oraşul tău un poet a privit în batista roşie moartea cum toarce

ca o pisică

e deajuns să priveşti în oglindă şi să încerci să te placi ca să înţelegi sau chiar 
să alegi între înger prieten şi demon.