om şi umanitate

Apropierea de literatură şi cu precădere de  poezie, m-a ajutat să întrezăresc mai repede - aşa cred - măsura interioară. Specificitatea. Am putut contempla, dintr-un fel de distanţă, oralitatea ca trăsătură a fiinţei perisabile. Am înţeles că talentul este un har care nu acceptă nici o momeală. Iar valoarea e ceva extrem de aproape de obişnuit. De bună seamă actul creaţiei este fructuos şi plăcut, dar în pofida tuturor, viaţa ca desfăşurare să spunem oarbă şi browniană de forţe se dovedeşte de un milion de ori mai plină de extaz şi de ce nu, pedeapsă. Tot mai des îi înţeleg pe acei bodogănitori care îşi ascundeau în chilii eşecurile provizorii dar şi oceanele de linişte şi dor. Am spus undeva într-un poem că două trei vorbe rostite în barbă, într-un soi de recluziune, lumii, sinelui tău ori divinităţii, (fiindcă acele cuvinte merg toate în aceeaşi direcţie) valorează mai mult decât Dante şi Homer. Nu pot să îl uit pe tataia care fusese felcer, trecuse prin prizonierat şi stătea odată cu braţul întins pe marginea patului ca un animal etern egal cu mărimea întreagă a umanităţii. În linii mari tot ce vreau să zic este că arta nu e mare lucru în comparaţie cu sursa ei care este viaţa nemijlocită, extrasă direct din pâraiele dumnezeieşti. Ei, pe de altă parte este un mare lucru, fiindcă transmite, îmbogăţeşte viaţa şi oferă repere. Arta este fundamentul memoriei iar omul fără memorie este nul. Nu are conştiinţă. Pentru că omul există doar ca vector. 

un poem mai vechi pentru un copil

acest copil, tot eu 

lumea, cimitirul, insectele,
frunza din duzi, 
tot eu?

aparent oamenii, stelele,
peştii în apă, depărtarea,

întoarcerea acasă
cu atâta singurătate?

o algebră pe undeva,

la sfârşit,
adevărul absurd, haină a senectuţii,

masa se strânge
într-un sac de cânepă, oase,
vor spune ai fost

clătinând o oglindă fără de chip.

pădurea fără mine,
sufletul ierbii de unde vine
bat clopotele din ochii copilului
din glasul de trestie,

adună rugăciunea în coşul palmelor, 
ochii, vântul cine-l respiră,

acest copil care aleargă, cade,

se bucură, tot eu?

acum are o perioadă mai oarbă,

de câţiva ani sau,

cine ştie?
mirosul vieţii cumva meteorologic,

o şansă,
un răspuns ca un dar,

însă pentru ce, sau pentru cine?

Doină

Uneori vreau să plouă mult , da mult, convingător dar trecător desigur şi blând, ca să pot apuca liniştit sentimentul acela arhicunoscut de pasaj suprateran cu feţe ce curg şi în acest  răstimp să-mi amintesc viaţa pe îndelete, să-mi amintesc de ochii mei de la 12 ani, de gura mea, de mâinile mamei, de degetul mare şi strâmb de la piciorul drept a lui tata, să mă ascund într-o boabă de strugure, să mai trec pe unde a mai fost unul care îmi semăna uşor, prin piaţete cu macadam, să ajung prin mansarde cu cerul oval sau demisoluri, prin camere pătrăţoase studenţeşti  cu afişe, libărci şi miros de cartofi pai. Ascultând cum tropăie apa aş mai gusta odată zahărul candel, aş alerga în pantaloni scurţi  cu picioarele julite şi slabe, aş construi arcade din nuiele prin pădure pentru jivinele nopţii. Aş mai citi Balzac sau Eugen Ionescu pentru că merge cu ploaia, Crimă şi pedeapsă sau Cei trei muşchetari pentru că în mare parte le-am uitat în nişte aşternuturi care au fost aruncate şi ele. Trag încă nădejde că se va afla o altă teorie a timpului pierdut, ca o întrupare a vieţii de când ceva îmi şoptea insistent în ureche: iubeşte, iubeşte. Aş mai cânta deasemenea muzica solară şi cumva naivă care se cânta la televizor sau la radio, aş sta de vorbă cu tataia pe balcon la masa masa cu muşama înflorită, m-aş sui pe un cal alb cu o pălărie de cowboy în cap şi aş fi fericit, foarte fericit că cineva mă iubeşte, aş privi berzele cum se rotesc pe cer în martie apoi cocorii săgetând azuriu prin septembrie, cerul, l-aş mai revedea la Spanţov la Dunăre, înfocat scânteios şi mov iar noaptea ucigător de aproape. Multe aş face, multe dar nu plouă de loc, prea puţin din prezent se-adună şi lumea e o crimă împotriva umanităţii.

Nichita

all I want is you

un videoclip la care ţin fiindcă îmi răscoleşte memoria 

a fost odată ţara lui Dumnezeu

oraş cu lizieră exotică

femeia de pe bicicletă şi-a lăsat părul să plutească

peste dealurile mincinoase
blocuri şi alte trompete răsunătoare
în talie poartă un voal care şiroieşte ca o rană albastră,

lupul imaculat o pândeşte dintr-un bemol binefăcător,
din mărăcinii înfrunziţi cu flăcări,
ferigile îi şterg picioarele şi pedalele
şi pieptul reţinut foarte uşor aplecat spre în faţă,

evidenţele se dărâmă, elefanţii de cauciuc
se coc în pudra luminii
în ochii ei papagalul se vindecă seamănă prin gaura cheii
cu poetul mirat din lectică,

nişte coropişniţe mari muşcă aerul grosier,
omida e blocată pe creangă
şi numai credinţa ei traversează lizieria pădurii arămii
ca o ghindă sau o fabulă veche şi parfumată.

martie iar

cineva a tras un sertar

şi mi-a scos inima.

a pus în locul ei

o vrabie ciufulită,

un tăune

pe o subsuoară de femeie.

pânza

sunt

o menghină zvârcolită 
într-un sac.

21

noaptea era roşie, cumva compulsivă, 
după multe cafele şi fum

împărţeam acelaşi pat, acelaşi rug, aceiaşi butuci,

sub carne arbitrul număra,

pe la trei dimineaţa sau cât o fi fost

pulpa ta dormita ca un ied pe o pajişte,

spuneam aceleaşi cuvinte cu filamente gălbui,

geamul era spart de o lebădă,

vântul era nimeni şi somnul întreg părea îmbătrânit

ca un clopot între braţele roşii.