sâmbătă, 21 aprilie 2012

(AM)

Sorescu a spus despre Eminescu că nu a existat
cam în aceeaşi perioadă
în care Bucowski înota prin ploaie pe la 3 (AM) cu taşca poştei din
piele de porc plină de cartele Kerouac se aduna
de pe drumuri Lowell se întâlnea la cafeneaua de pe Seven
cu Berryman Schwartz se împiedica de sticlele goale
din camera lui sumbră de hotel
în care neoanele urlau zi şi noapte Mao recita unor
adolescente un creion ascuţit în Brazilia trăgea prima linie
a unui oraş pe o planşetă nouă filmată pe 16 mm
care parcă nici nu a existat
sau pelicula nu s-a mai găsit
studenţii la Paris ridicau baricade prin ceaţă
la Belgrad domnea un soi de euforie, pentru ca
acum, un călcâi ca o clipă să tulbure apa cu nişte cuvinte plicticoase
şi aproximative pe care tu le citeşti visătoare ca însăşi
lectura aceasta ca un aisberg care parcă nici nu a trecut pe aici.

cinci

(şi dacă această vină, ca un nimb, ne-ar salva)
am sta aşa aproape imobili sau imponderabili toată ziua măsurând fiecare
sărut un om într-o piele încheietura mâinii protuberanţa unei coaste
cărunteţea unor amintiri din copilărie fiecare salt
şi desigur un lanţ muntos cu zăpezile lui veşnice ne-ar despărţi

patru

am recompune acel urlet de libertate înaintea pereţilor albi ca de portocal
asemenea unei febrilităţi sau chiar am putea râde încet din prea multă forţă
şi degetele noastre ar închide ochii ca într-un dans unguresc
şi abdomenul tău ar privi cu faţa senină în sus acea lumină de fildeş
ca un pământ peste care tremură iarba.

trei

fiecare mişcare un nasture descheiat sunetul jeanşilor
ar fi ca şi cum ne-am juca de la gât în jos înăuntrul unei lentile sau
am fi sub apă şi gravitaţia ar fi răcoroasă sau aş sta
pe o rână în căutarea unei goliciuni neprihănite
ore în şir învelit de mirosul tău ca de o menghină acrişoară

vineri, 20 aprilie 2012

doi

în acea cameră ne-am sui fiecare în câte o barcă şi nişte claxoane
efemere sau pufăitul unui motor ne-ar împresura cu un clipocit verde
şi ai zâmbi cu colţul buzelor uşor ridicat ca urmarită prin vis
de un hohot de adâncime care se îndreaptă (cu acea uzură a spaimei)
spre o atingere nouă.

unu

iubirea e ca şi cum ai avea părul castaniu
până spre talie (ca mătasea porumbului şi nişte cearceafuri albe
s-ar ondula deasupra centrului vechi) şi pe ceafă cineva 
ţi-ar pierde un bănuţ de aur şi ai deschide o uşă metalică
şi ar fi un soare exploziv.

joi, 19 aprilie 2012

duhovnicească (2)

Luca ar vrea să se facă doctor de poeţi, ocupaţie care nu se găseşte în nomenclatorul meseriilor, dar, fie. Din cuvintele lui de înţelepciune:

1. Pe mama ariciului o doare când stă copilul înăuntru?
2. Îmi plac femeile pentru că le ruginesc buzele.
3. Seara... Spune-mi un cuvânt frumos ca să-mi plece din ureche răul.
4. Cu o jumătate de oră mai devreme, venind spre casă împreună cu mine, în maşină, pe scaunul din dreapta:
Tata, de ce seara e pe drum?

duminică, 15 aprilie 2012

(apele de deasupra)

doar atât mai poate face iubirea
mea pentru tine:
să te facă la loc tânără.
când de fapt, sărmana, şi-a pierdut braţele. 

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Literatura e ca apa minerală

Insomnia nu a lovit. De data asta a fost blândă.  Nu avea nici un trăgaci lipit de creier, nimic opresiv ca de sârmă ghimpată, doar o lumină rece ca şi cum stelele ar fi fost nişte corole pufoase de păpădie. Aerul de oglindă aducea mirarea în inimile spectatorilor din deşert.
Ora 3 este un deşert. Atunci când timpul se dilată eşti obligat să faci cunoştinţă cu tine, cu prietenii tăi actuali sau mai vechi, cu orchestra de pe Titanic, cu o cabană pe munte, cu străzile care urcă şi care coboară, mi-am amintit de plutirile de altădată când purtam de mână o păpuşă de cârpă pe deasupra oraşului. Oamenii erau puţin miraţi când ne zăreau ca două baloane pe deasupra cireşilor. Cearceafurile de stambă erau un aeroport potrivit pentru somn şi rotocoale. Licuricii semănau cu nişte stele într-o lentilă de aer cald iar deasupra cerului pluteau nişte ape curate.
Suceava, Iaşi, Cluj, Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Craiova, Bucureşti, Constanţa şi aşa mai departe. O constelaţie nouă de oameni care acum mi se par apropiaţi. Oameni pe care îi cumosc doar din scris, din scrisorile lor aparent extrovertite sub titlul generic de poezie.
Se petrece ceva nou pe sub pământ iar noaptea lucrurile acestea se aud mai bine. Foarte mulţi oameni au început să scrie, foarte mulţi au început să vorbească, s-ar putea deduce că avem de-a face cu o anumită febrilitate . Toate s-ar putea să nu aibă nici un rost, totuşi, am un soi de optimism nedegradabil. Nu mă gândesc la politică, ci la cultură şi numai la ea. Desigur, nu vor schimba nici aceştia nimic, dar asta e o premiză acceptabilă. Ar trebui să vorbească mai mult. Mai tare. Mă gândesc la ocazia uriaşă risipită de America. Anii 50 60 70. Să trăieşti în State pe atunci era ca şi cum ai urca pe o cărare de munte fără să te doară picioarele. Arta şi literatura erau ca apa minerală. Lumea benefecia încă de o puritate pe undeva istorică. Unii scriitori muzicieni sau regizori au intuit că esenţa poeziei este existenţa. Desigur, asta e o afirmaţie nedovedibilă, totuşi cred că e un vector incontestabil. E vadul lui Jacob înaintea lui Saladin şi săgeţilor sale.
Fiindcă destinaţia universului nu este stricăciunea. Şi, în ton cu răsăritul, voi spune eu în curând: Adevărat a Înviat!

vineri, 13 aprilie 2012

Atlantis

Pentru câinii de rasă nu mai vine apocalipsa
pentru adierea Labradorului prada
chinezii au peste chipuri o toamnă pistruile englezeşti
sunt  nişte lacrimi prea albe

Eu am tricoul murdar cu sânge iar iubita mea
poartă o pereche de mustăţi luminoase.