Nu te văd bine dar tu

Ar trebui să tai şi să spinteci.

O privire de ansamblu

O bătrâneţe a ochiului

Ar salva?

Aerul negru pe care-l respiri

Postura dominantă

Din pădurile neolitice

Toate aceste beţe rumegarea

Plescăiala ţesuturile plicticoase

Şi rumene

Golurile din oase din ţevi

Camere sau reproducerea

Prin fumul de cârpă

Agăţat deasupra patului

Ca un suferind nesfârşit

Poate simţi

Lentoarea iritantă a evoluţiei

Cataclismele încetineala

Bâjbâiala speciilor

Arşiţa vopseaua scorojită de pe

Sfinţii de lemn zvârcolirea vâjâiala

De morloc sau de viespe

Incertitudinea teama speranţa

Măruntele bucurii

Sau scânteieri ca de fulger

Rafinate cuvinte ce mor dar tu

Ar trebui să tai şi să spinteci.

puţine zilele şi amintirile.

plutesc norii albi sau întunecaţi

se îndepărtează

apoi mai este şi teama difuză

colţul rechinului pânza

şi acea promisiune la orizont

ar putea fi amară.

oamenii de care nu poţi să te

apropii prea mult.

Să cataloghezi poezia limbaj esenţializat în accepţiunea lui Confucius care îi recomanda fiului său să aprofundeze Shijing pentru a conversa oarecum mai exact, înseamnă a trasa linii şi graniţe. Poate ştirbi din puritatea lecturii. Pe de altă parte, e şi o diminuare a poemului, un soi de impietate în faţa ancestralei autonomii a cuvântul. 

o imagine stăruie-n mine ca un tablou

tremurat sub apă

o imagine ca un ecou uneori stins

aproape un zvâcnet

precum strângerea de mână a celui întins

pe un pat luminos

cu pungi: fereastra mare dreptunghiulară

şi creştetul tău văzut din spate

masa neagră dreptunghiulară dintre noi

răsfrânge chipul meu. aşteptarea.

scaunul imobil ochii tăi nevăzuţi iuţi

plini de răspunsuri foarte adânci

ochi învechiţi ochii plini de dulceaţă zăbrelită

ar fi vrut să spună poate ceva. eu

am fost acolo sau în locul tău nu ştiu

e doar creştetul tău scaunul întors reflexia plană.

aşteptarea. nici resemnarea nu locuieşte

acele paiaţe. aşa cum scade sau creşte

fiecare imagine odată cu ziua

odată cu liniştea fragilă din aer.