sâmbătă, 24 iulie 2010

am jucat baschet

în cea mai mare parte m-am spălat pe ochi
pe dinţi
am pregătit omleta
am văzut meciul de seară
am reparat la maşină crucea cardanică am cusut
un goblen cu o fată cu spice
am şlefuit o cruce de palisandru
a fost ger am gustat un coniac limpede
am citit Donul liniştit am văzut un film
m-am trezit înaintea zorilor puţin înspăimântat
şi totuşi familiar
am fost la restaurant la biserică
am înotat de parcă ar fi fost singurul mod acceptabil
de a zbura
am purtat cafeaua protector în mers spre terasă
am fost la frizer la optică la un prieten din liceu
cu care jucam şah şi am ascultat Vivaldi
şi nu l-am găsit
am intrat la autoservire am văruit am venit din concediu
am plătit o taxă aceeaşi de fapt
am scris o scrisoare pentru Iulia
am deschis televizorul pe urmă l-am aruncat în neant
dincolo de unele obsesii raţionale
cum ar fi suferinţa
ori dragostea inimii deşi aici e o întreagă harababură
am încercat să mulg o vacă să cumpăr un teren
cu căpiţe şi gard de formă
nu toate mi-au reuşit fiindcă mi-am pierdut portofelul
cheile mintea cel mai adesea
am moţăit în perioada sărbătorilor ghiftuit
şi am reflectat că nimic nu se schimbă vizibil
decât la urmă
atunci când ochiul cel mai mare duşman
se inundă ca o pivniţă rece
am făcut desigur sex neprotejat şi am reputat anumite
victorii sau juisări pe sub pleoape
ca orişicare prostănac care dă de dulce
la fel de bine am ascultat scârţâitul oţelului
la patinoar lângă mantinelă
ori ţiuitul fin al nopţilor blânde
mi-am regăsit vocea calmă fără pretenţia viitorului
am deschis ziarul ca şi cum ai privi
pe geamul cu colţuri delicate lumea din avion deasemenea
cred că am făcut multe lucruri fără nici o noimă
foarte multe şi am căpătat astfel un apetit straniu pentru descriere
deşi asta e o analiză
am stabilit scorul am tremurat
am avut mâncărimi pe toată suprafaţă de griji sau cumulde soartă
am avut un berbec care m-a lovit în piept
pe tabelă am tras o linie oasele s-au decalcifiat
adn-ul s-a risipit a migrat precum universul
făţă de un centru tot mai golit mai fără de sine dar dureros
mai departe m-am spălat iar pe ochi
am luat un aragaz alb
am jucat baschet cu Dan şi Oaky şi am aruncat la coş
cu credinţa că am o stea norocoasă
deşi uneori s-a dovedit a fi prea târziu a fost
întotdeauna un nou început.

joi, 22 iulie 2010

splendoarea umbrei

ea stă cu genunchii moi urcaţi pe băncuţa de nuiele
şi răsfoieşte
o revistă apoi alta
are nişte urme cafenii pe gambe de anul trecut
un imprimeu în piele
de când s-a întors soarele s-a răcit şi privesc
vegetaţia opulentă
atât de mult ne-am dorit
dar acum e târziu e doar ca un jazz spălăcit o nebunie
a lichidelor o crustă
degetele de la picioare par scorojite recapitulez
ficat splină ovare testicule timp
soşelele sunt sparte chiar prin faţa casei
înecate în transpiraţia acră
din alte nopţi
cu uruială de tramvai prin splendoarea umbrei
dar acum mă gândesc să dispar când eram
pe la primărie i-am propus unei doamne firave
ca o balerină de scaun
să dea delete pe numele meu sau la finanţe
itm protecţia consumatorului tribunal poliţie poştă
vamă hazard cătrănit
desigur raiul e plin de tâlhari după primul vine un şir indian
era un frate Vasile
de la Sihla chiar înbunătăţit care ucisese ca şi mine
şi totuşi avea o privire zemoasă
în care îmi zăream statura înaltă el nu ştiu ce vedea la mine
de altfel era ca o insulă
iar eul meu mic bătea înprejurimile
împleticindu-se în capcana jilavelor frunze
în căutarea unui loc tăinuit
dar ce-ar fi să plec în Noua Zeelandă la fratele meu
care se presupune că mai are ceva bani
e suficient de departe şi e o moarte pe jumătate iertată
ori dacă să mă rătăcesc de tot prin uttar pradesh
ca un sadhu cu ochii ca un tăciune încâlcit
fiindcă la noi în oraş
liniştea e ca orizontul nu mă acceptă decât căsăpit
şi fără datorii
uşor neras indecis şi
de-a pururi complementar cu cele cinci elemente esenţiale.

sâmbătă, 17 iulie 2010

unei doamne

îmi las mănuşile în vestibul pe măsuţă
rotesc comutatorul negru lumina e febrilă în filament
peste scaune ca un dinam
mă aşez iau telecomanda apăs butonul roşu
pereţii se zguduie tăcut
pe tvr cultural rulează un film care vine de sus cade prin ecran
şi îmi aminteşte de o doamnă scundă puţin creolă
cred că mai trăieşte deşi demult avea vreo 80 de ani
dar în după amiază aceea mi-a destăinuit
că are acelaşi actor preferat ca şi mine pe Gary Cooper
într-un almanah Cinema eu citisem deja
declaraţia lui sub o poză care în mare parte spunea
că arta lui se rezuma în a fi atent
să nu răstoarne scaunele
asta m-a ajutat o lungă perioadă în lupta de a nu agăţa
cu piciorul drept cablul de la telefon
acum fie vorba sunt vreo 60 de ani între noi avem acelaşi actor
preferat ea se pregăteşte să moară soţul ei la fel de creol
şi însorit semăna bine cu Hemingway pe mare a şi plecat
acolo la ei am mâncat cu o lingură aparent şlefuită
o farfurie de mămăligă cu lapte
am admirat răsadurile de roşii cu firişoarele de rădăcini zgribulite
pe urmă pe o laviţă tare acoperită cu ţoale la un capăt cu perne
cu pene de gâscă am visat că trăiesc ca un cristal
când am pus picioarele pe pământ acesta era de neconceput
dar acceptabil
filmul la care mă uit trece a mai trecut o dată altul şi privitorul
vorba unui grec altă apă
după aceea o să mor şi eu o să mă trezesc la fel de uituc
gândindu-mă că lumea e doar ce îmi imaginez despre ea
eu poate că nu exist
şi în genere din păcate a trecut perioada aceea
în care nu dormeam noaptea pentru cine ştie ce gadget sau revelaţie.

joi, 15 iulie 2010

pentru nuferi

pe lângă piaţa mică când treceam
de mână cu micul meu copil
într-un lighean albastru aşteptau nuferii ghemuiţi
sandalele mă băteau
şi dintr-o dată mi-am zis ia uite cum trăiesc unii:
du-te la bancă la serviciu la magazin să vină
aia sau ailaltă
ajung acasă aprind televizorul şi dacă nu e frecuş
e multă ură
îşi aranjează apoi perna să astupe golul din piept
de parcă au mers cu grumazul sucit
toată ziua şi totuşi
copilul pe care îl poartă de mână
are o viziune absolut strălucitoare şi blândă
asupra a tot ceea ce fac
precum poate cu puţin noroc voi avea şi eu
m-am dedublat
pentru că numai un soi de conştiinţă martor
sau multă bere
te mai pot ţine treaz te păstreză intact în zile noastre.

Cristina

într-o altă zi pe când mă aflam
pe scările de piatră ale unei case cu trăsături plăcute
între mahmureală şi mangă
cu vreo doi amici de damigeană am ridicat ochii
şi am dat de o fereastră în cer cu chip de femeie
din acelea care nu te lasă la greu
cu ochi strălucitori de patos
zâmbitoare exact atunci când crezi că ai fost mârlan reţin
că aveam o claie de păr cât o căpiţă zburlită
şi am luat repede mina mea de D`artagnan răscolit
de toate urgenţele ca de un jar final
deşi eram nedormit ca un câine de buncăr
când am plecat cu skoda ei vernil am stat tolănit
pe scaunul din dreapta
pe atunci era frumoasă şi mai tânără decât casa aceea de lângă apă
când am trecut pe pod ne-am oprit la mijlocul lui
a pus avaria şi am privit apa ca pe nişte plete tulburi
ca un val înserarea
într-o tăcere roşiatică
de parcă nimic nu avea să ne mai despartă
am încălecat balustrada am ezitat şi pe urmă am sărit ca să verific
dacă bărbatul se salvează prin femeie
sau e numai bach şi culoarea vinului de vină pentru nuferi
pentru anii de muncă la birou
mâl trafic congestionat şi indiferenţă criminală
o clipă am simţit valvele inimii cum se lipesc plescăie
sângele cum se îngroaşă din pricina apei pe pulpe şfichiuind
apoi am plutind oarecum triumfător
cu capul lăieţ între bulboane aşteptând-o să se arunce
să-şi lipească pielea fină de obrazul meu tumefiat de toată suferinţa
prin care lucru curios ardeam să trec odinioară
şi-a scos papucii un soi de mocasini moi şi albi nu pricep cum
vedeam aşa de bine sau era doar o creaţie în visul meu
a sărit parcă mai mult pentru sine dar îndeajuns de convingător
încât să mă lase să cred
că mai jos nu se poate am dus-o la mal i-au clănţănit dinţii
şi de atunci nu mai beau chiar în toată ziua gândindu-mă că poate
este cineva acolo mai mult decât conştiinţa mea îndoielnică.

duminică, 11 iulie 2010

şi totul va fi

la urmă o să fie simplu de tot îmi voi aminti
de puştiul turtit de soare de mersul lui nesigur ca o marcă a sa
voi căuta nucul din fundul grădinii unde mă legănam
mingea de handbal cusută şi roasă
pe după oboare mă voi spăla pe nişte dinţi mici în lavoar
voi gusta răcoarea palmelor largi
a coloanelor casei aparent coloniale voi contempla
unghiile lui tataia striate în lungime
calul de un alb pepit
priponit pe aleea cu pompa americană
voi revedea avântul pe care îl lua atunci când încăleca
bicicleta îmi voi reaminti
mirosul de antibiotice pe verandă
voi asculta radioul cu baterie lată de 4 virgulă 5 volţi
învelit cu o husă maronie din piele care îi dezvolta
o personalitate cu care se îmbrăca
de fiecare dată când culegea perele verzi
sau cum stătea el cu un braţ întins peste marginea patului
ca un animal nemuritor descifrând după-amiaza
la urmă voi respira atingerea diafană
în umbra somnului veghea de mamă
voi recapitula desigur toate mirosurile cum sunt acelea
de peroane sau liliac amestecat cu gudron
alge şi alte putregaiuri înălţătoare
cu toate arderile de tot întinse ca nişte tentacule sfinte
tot aşteptând să mă detaşez de ferestrele care se deschid
avide ca iedera sau scaieţii mă voi gândi de altfel
şi la ceilalţi oameni la ce înţeleg eu prin umanitate
ca la o ţară pe care o las fără a o fi văzut decât pe alocuri
la prinţul Miskin Hamlet la omul dedublat
sau la concertul de vioară
la disperare orgă căsnicie şi momentele de fericire
ontologică atât de pasagere ca şi căderile mele
groaznice un fel de catalepsii
mă voi gândi că n-am reuşit mare lucru totuşi mă voi încuraja
că am adus pe lume doi copii de parte bărbătească
pe care i-am iubit i-am urmărit atent şi poate am devenit
una cu ei voi spera în sfârşit
că dacă măcar unul se va salva mă va ridica la cer
pentru că mai demult am visat
că numai acesta poate fi sensul vieţii sau cel puţin
al propriei mele vieţi e o variantă doar aşa a procedat întocmai Iisus
cu mama lui sau invers
fiindcă prin educaţie e prea dificil chiar imposibil să dai ori să primeşti
la sfârşit o să stau pe marginea unui râu ferit de intrigă
se va găsi o cârciumioară pe acolo
ca o poveste de toamnă
atunci voi fi sărac dar binedispus şi autonom
e nevoie de puţin respect faţă de dorinţa omului de a se întregi
înaintea stelelor mute cu graniţele abandonate
ca o piele uscată de şarpe printre roci
o să scriu atunci numai pentru mine o să tac ca o apă strălucind
într-un lighean la urmă
la urmă de tot o să zâmbesc bonom şi totul va fi foarte bine.