marți, 30 noiembrie 2010

să nu ucizi

umbre pe lângă clădiri
o legătură de chei
norii
atâtea lucruri fără stăpân

când totul se clatină
fără oprire
mai departe familia

să nu ucizi
amintirea unui tablou
cu o barcă mică
în sufragerie

pe scări
o broboadă cu ochii de cretă
sau un colind
ce a plecat
nu mai este copilul
unde s-a refugiat cu multa lui viaţă?

umbre pe lângă clădiri
miresme
şi la urmă un dumnezeu care ia
tot tot tot.

luni, 29 noiembrie 2010

aici sus



cu o tentă de jurnal prins între două lamele aş spune câte ceva despre ziua de azi ceva ce va fi desigur uitat şters fulguit de paşii masivi ai celui mai imoprtant personaj din viaţa oricui
aşadar azi am fost la Iaşi pe asfalt lucea o mâzgă negricioasă ceaţa părea din spatele parbrizului seacă uscată şi multe camioane unul după altul
ajuns la fundaţie pe undeva sub sceptrul lui Eminescu încât îmi venea să merg uşor aplecat stă cuibărită editura lui Daniel Corbu intru şi aproape în genunchi Paul Gorban împachetează trei colete le înfăşoară cu bandă adezivă iar Daniel parcă nu e la locul lui, are un fel de microb al mişcării poate din cauza unui stres poate din cauza dimineţii de luni e ceva neconcret o lumină mixată
o zăresc în sfârşit pe Filomena venind din dosul unor rafturi mă bucur zâmbim arată mai bine parcă împăcată nu ştiu cu ce poate cu ziua de asta din viaţa ei
sporovăim ceva despre alegerile din Moldova despre toţi prietenii lor, despre a doua ediţie a festivalului Grigore Vieru
e urmă ieşim altădată am fi mers agale aidoma unor dinozauri de trotuar către barul cu coloane pătrate unde aruncam peste cap cu un fel de negrabă suavă câteva coniace dar acum nu
iese Filomena îi strecoară lui Daniel două bancnote de 50 ne despărţim şi am cel puţin eu un soi de deja vu vorba lui Victor asta ar putea însemna un curbubeu adică ai motive să crezi că eşti pe drumul tău
mergem mai sus spre Universitate la casa universitarilor un han voievodal cu arcade largi şi fastuoase
cineva ne întâmpină un scriitor poate ne strângem mâinile ridate mature şi ne aşezăm şi comandăm fiecare ceva eu încerc să testez posibilitatea de a bea un ceai la halbă şi îmi iese pasenţa
telefoanele sună e luni aruncăm cu vorbe printre îmbucături fiecare suge din lichidul său faţa de masă e dintr-un doc vişiniu farfuriile negre şi pătrate
toate astea le voi uita desigur nu au nici o importanţă apoi ieşim şi îmi izbeşte privirea chiar la ieşire pe trepte o tăbliţă circulară cu însemnul de telefon public cu un fir tăiat de cine ştie ce mână sau când
omul de la intrare cu mâinile late şi ridate iese după noi ne conduce înţeleg că se interesează dacă i-a apărut un text literar într-o revistă pe urmă povesteşte că aici a fost instalat primul telon public din oraş
Daniel pe trepte apasă câteva taste meditativ îl încadrez în diafragma aparatului spunându-mi că e acelaşi apostol al toamnei
afară se luminează cerul şi o pulbere umedă ne înveleşte o binecuvântare nu altceva fac încă două fotografii şi o luăm spre muzeu la vale
în partea de sus a pieptului simt o muzică care aduce zâmbetul peste furtună aici sus.

duminică, 28 noiembrie 2010

tot pe la gaudeamus





dacă nu adevărul istoric, măcar o variantă sinceră

am găsit de dimineaţă pe mail o scrisoare deschisă semnatarul ei aproape ca nu conteaza, care m-a incitat la un răspuns, iată aici acea scrisoare şi mai jos răspunsul meu

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Voda si difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul careia
jurnalistul Ion Cristoiu a facut unele afirmatii inacceptabile
cu privire la "moralitatea" lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul
miscarii legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca erou
romantic. Dorim sa va atragem atentia ca afirmatii de genul celor facute
în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercari de acreditare a unor
neadevaruri istorice, ci si ofense la adresa memoriei victimelor
miscarii legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declara ca
ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca si gazda sa, dna Eugenia Voda,
ignora caracterul fascist si terorist al acestei grupari politice,
contributia ei la pregatirea
Holocaustului din România, responsabilitatea ei (si a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovati, între care si
personalitati ale vietii politice si culturale românesti din Romania


Aceşti oameni au fost romantici deşi au generat ulterior Garda de Fier. La tribunalul de la Nurenberg mişcarea legionară condusă de Zelea Codreanu - nu cea care s-a desprins din aceasta - a fost declarata o miscare mistico-naţională. Acel for internaţional a condamnat aproape tot ce mişca in materie de fascism, cu destulă scrupulozitate. Putem să schimbăm noi istoria şi să susţinem altceva? Nu sunt simpatizant legionar, dar e o tâmpenie să susţii că Eliade, Cioran, Nae Ionescu şi restul pleiadei au fost fascişti. Pentru că la sta se ajunge prin deducţie logică. Legionarii în perioada lui Zelea au dorit să costituie o nuanţă esenţial diferită faţă de restul statelor unde trebuie sa recunoaştem că au fost sprijiniti şi a prins. Din pacate la noi nu a prins la fel de bine antisemitismul ca oriunde în zona catolică. Un popor care tolerează ţiganii, cum suntem noi, are destule resurse domnilor. De ce se redeschide iar acesta cutie neagră? Cât vor mai continua aceşti suflători în iaurt să ne urască? Cât de greu a putut fi tipărită publicistica lui Eminescu din pricina atitudinii sale in problema evreiasca! A durat aproape un secol. Şi el a fost fascist? Evreii care îşi iubesc ţara, stau in chibuţuri îşi lasă perciunii să crească şi se mândresc de istoria lor formidabilă sunt fascişti? După unirea teritoriilor românesti era firesca o revigorare a identitaţii sau idedntizării nationale la romani dacă există un aşa cuvânt, si asta pentru atat de putin timp! Haideţi să îi lăsam în pace pe patrioţii noştri. Mai ales că, in Romania au trăit şi nu rău milioane de evrei în acea perioadă. Unii desigur au suferit, precum au suferit şi o gramadă de alţii, chiar români, dar ce s-a întamplat după 1939 când România a devenit o ficţiune pe garta lumii un fel de Polonie mai rău silită să se arunce singură în prăpastie, nu trebuie privit decât în context istoric. România a fost apoi condusă de o minoritate de 1000 de oameni cu sediul la Moscova, o continuare firească a războilului al doilea. Eu cred ca acei oameni care şi-au iubit ţara şi pe urmă au murit în închisorii - poate de aici ar trebui scos Zelea Codreanu, deşi este girat de alţii - ar trebui în sfârşit înteleşi de evrei. Nu e aşa de greu. Sunt atâtia legionari care au murit ca nişte martiri în închisori, schingiuiţi de un internaţionalism viceversă a celui fascist şi în randul cărora au stat - în faţă - o gramadă de evrei. Dar românii nu spun nimic, nici nu vor spune, ei nu condamnă. Si nici nu o vor face, pentru că scrie chiar şi in Tora că la suferinţă nu se raspunde cu ură. Poate m-am ambalat prea mult pe acest subiect, este trist, foarte trist ca nu putem după ataţia ani sa îl intelegem pe celalalt. Am o admiraţie frenetică pentru poporul lui Israel dar nu înteleg de ce nu e acceptată cu simplitate varianta adevarului istoric.




Dan Cristian Iordache

vineri, 26 noiembrie 2010

roll the dice

video
if you’re going to try, go all the
way.
this could mean losing girlfriends,
wives, relatives, jobs and
maybe your mind.

go all the way.
it could mean not eating for 3 or 4 days.
it could mean freezing on a
park bench.
it could mean jail,
it could mean derision,
mockery,
isolation.

isolation is the gift,
all the others are a test of your
endurance, of
how much you really want to
do it.
and you’ll do it
despite rejection and the worst odds
and it will be better than
anything else
you can imagine.

if you’re going to try,
go all the way.
there is no other feeling like
that.

you will be alone with the gods
and the nights will flame with
fire.
do it, do it, do it.
do it.

all the way
all the way.

you will ride life straight to
perfect laughter, its
the only good fight
there is.

rostogoleste zarul

dacă ai de gând să încerci, dă-i
drumu.
asta poate însemna să-ţi pierzi iubitele
nevestele, rudele, slujba şi
poate minţile.

dă-i drumu
asta poate însemna să nu mănânci 3-4 zile
poate însemna să ai frisoane de frig pe o
bancă în parc.
poate însemna puşcărie,
batjocură,
înşelăcuine,
izolare.

izolarea e darul,
toate celelalte sunt testul
rezistenţei tale, a
cât de mult vrei cu adevărat
să o faci.
şi o vei face
în ciuda respingerilor şi cobelilor
va fi mai bine decât
orice altceva
ce îţi imaginezi.

dacă ai de gând să încerci.
dă-i drumu
nu mai există alt sentiment ca
ăsta.

vei fi singur cu zeii
iar nopţile învăpăiate cu
foc.
fă-o, fă-o, fă-o,
fă-o.

o dată şi încă o dată,
o dată şi încă o dată.

o să traversezi viaţa direct spre
hohotul perfect, este
singura luptă bună
pe care o avem.

traducere Dan Iordache

joi, 25 noiembrie 2010

vrabia la Gaudeamus

m-am aşezat strecurându-mă  printre mesele rotunde într-un colţ de terasă sau ce mama naibii o fi fost aia şi am privit în sus spre grinzile cu zăbrele curbate asemenea unor degete împreunate sus. am sorbit din cafea, am luat o gură de apă plată lăsând pe cerul gurii să se facă simţit efectul gustului stins de cafea, cu atât mai sec, mai intens şi am privit reclama roşie din neon pe care scria Cupola. în câteva clipe apare în cătarea mea semisferică o figură cunoscută de pe net Radu Vancu, stând de vorbă cu un moşneguţ. privesc pentru a cunoşte fără a fi cunoscut, o plăcere - Radu Vancu are o vădită distincţie pe chip dar amestecată cu un soi de tristeţe astupată bine şi mai e acolo ceva cred, sinceritate. termin cafeaua, ridic ochii iar spre ligheanul transparent şi văd pe o balustradă de beton o vrabie apoi scările largi pe care oamenii traversează, intră în această piaţă rotundă şi etajată. dintr-o dată totul mi se pare îngust, înghesuit iar oamenii un sortiment de găini scormonitoare. din când în când cineva aruncă grăunţe, o iau la pas, la un stand într-o margine Dinescu stă de vorbă cu cineva, o femeie aproape fată, vorbeşte ca şi cum şi-ar gusta cuvintele ţuguindu-şi puţin buzele, un gest oarecum fermecător până la a deveni ingenuitatea luminoasă a bătrâneţii. am şi eu lansare acuşi, îmi spun oarecum să mă îmbărbătez, dar mai pot da o raită. înspre mine vine Cioroianu îmbrăcat la costum, cu o echipă de meseriaşi probabil în istorie sau altele, în trena lui. mai merg un pic şi ajung undeva unde pot rămâne câteva minute fiindcă vorbeşte Vosganian un tip care vorbeşte bine, aici prezintă o poetă din Israel bănuiesc, pe nume Rori şi nu mai ştiu cum. o gaşcă de bătrânei împresoară locul, poeta, îmbrăcată cu un jerseu rosu din lână cu un anchior plăcut e cufundată parcă într-o paletă întreagă de vârste. plec şi la câţiva paşi distanţă Cristoiu vorbeşte în modul său uşor peltic şi narcisistic, înconjurat de o groază de Mariane şi nu înţeleg de ce standurile editurilor mi se par a fi toate în margine. al meu este exact în partea opusă intrării chiar ceva mai încolo.

marți, 23 noiembrie 2010

să aştepţi animalele

ploaia de azi are un rol esenţial
precum o beţie
te umple de prezent de tuşe şi-n aerul drept
e voie
să nu mai faci nimic cel puţin
48 de ore
să intri pe o uşă scundă
să fii acolo
şi să ieşi din viaţa ta fără să te îndepărtezi
precum o talpă aspră de şopârlă
în căutarea lucrurilor
ce nu vei apuca să le trăieşti sau
să le pipăi cumva
niciodată
să fii ştirb şi chiar să nu mai ai nimic de spus
să te poţi obişnui
să pluteşti ca un miros sau
o îngândurare palidă
să aştepţi animalele mici şi insectele
cu o teamă frenetică
ca un rapsod care cântă
în cea mai deplină şi rafinată uitare.

între cei mulţi

printre bărbaţi, femei, mulţimea
eu o percep mă las cules divin de semnele secrete
recunoscând pe nimeni altul nu-mamă soţie soţ
frate copil sau altă rudă
dar unii par uimiţi când altul nu e - unul mă ştie
ah iubire şi egalitate simplă,

am vrut să spun că ar trebui să îmi descoperiţi
în voal leşinul,
când mă întâlnesc să spun găsiţi ce vă adună.

Whalt Whitman

trad. Dan Iordache

undeva spre tavan

căutând să mă liniştesc de altfel ceva imposibil
am deschis o cărticică
cu versuri alese marca Whitman am sărit paginile
acelea hidoase cu democraţia
am frunzărit despre ocean trenuri şi toată magia
aferentă
pe urmă a venit Marius care a aruncat pe tăblia pătrată
două ziare
umpute cu femei ca un fel de mâncare
pe ultima pagină un reporter evreu povestea
despre John Travolta
care şi-o trage anal sau oral
la un centru de relaxare cu negri arabi iar mai nou
cu asiatici
în timp ce la radio pe fundal undeva spre tavan
răsuna unde-s pistoalele unde-s pumnalele
anii de sus ai gloriei lor
iar toate astea se petreceau pe când intenţionat
să îmi bat un cui în palmă
pentru că aşteptam să sune unul şi să duc dosarele la control.

duminică, 21 noiembrie 2010

la fierărie








cu servieta la deal

A coborât din metrou la Unirii după ce a prins pe la staţia Nicolae Grigorescu un loc pe un scaun din plastic galben. În subteran o fată citea o carte cu cotorul jupuit cu o hârtie impregnată de cafeniul acela gălbui specific trecerii cariului, în general toţi păreau cumva vrăjiţi de glisarea convoiului de fier prin gaura de beton neted plină de cabluri. Oamenii şi chipurilor lor l-au fascinat chiar de la început în acel vagon iluminat de neoane, acei oameni veniţi din istorie, din iarmaroace, din mahalale cluburi de la bibliotecă poate sau de la vreo fabrică monotonă. Istoria părea scrisă pe feţelor lor, o istorie a genelor. Într-un scaun a stat preţ de câteva minute o chinezoaică de vreo 7 ani cu nişte ochi frumoşi parcă treziţi de fiecare dată când îi ridica asupra unui lucru. Trăsături de turc de ţigan un nas uşor acvilin şi o privire albastru apoasă... Piaţa Unirii, aerisită în cel mai pur sens al cuvântului e străjuită pe de o parte de fatade coşcovite cu trei patru caturi magazinul Unirea şi împresurată pe aproape trei sferturi de blocurile cu balconaşe rotunde ca un simbol prăfuit al epopeei comuniste la apogeu. Îşi pusese în gând să parcurgă pe jos distanţa până la piaţa Romană într-un soi de pelerinaj mai mult temporal sau faptic decât spaţial. O luă cumva câş spre Curtea domnească aflată într-un proces de restaurare binemeritat, de unde se bifurcă mai multe străduţe urcătoare asemenea unor degete care se întâlnesc până la urma în Calea Victoriei şi fostul bulevard 6 martie. Ceva istorie, macadam şi borduri din acelea late cum vezi prin metropolele occidentale mai rezistă încă în acea zonă. Se întrebă oare când vor dispărea şi acestea. Spunea undeva într-un text biblic poate dacă voi veţi tăcea pietrele vor ţipa pentru voi, dar dacă se vor lua şi pietrele? Avea un bagaj mic o servietă neagră pluşată destul de grea după cum o muta periodic dintr-o mână în alta. Înăntru avea cărţi, un soi de merinde pentru cine ştie când. Urcă o străduţă mai largă care îl duse nu se ştie de ce cu gândul la Iurie Darie un actor destul de solar de prin copilăria lui, dar care după ce mai crescuse, pe la vreo 20 de ani, îi dăduse o senzaţie de miros greu, exact în locul acela, ca şi cum negreala trotuarelor ar fi fost spălată cu furtunul. Dar dimineaţa era limpede şi frumoasă, o zi din acelea pe care se spune că nu trebuie să le laşi să plece, iar un orăşean grăbit cu nişte pantofi sport cu bot ascuţit îi indică cum să ajungă la Carul cu bere, spunându-i să o ia prima la stânga, imediat după un pub chinezesc. Clădiri de tip Haussman sobre şi parfumate iar pe stânga o bijuterie, biserica Stavropoleos, în curtea ei minionă câţiva turişti străini. Îşi aminti de discursurile trăiriste ale lui Eliade şi Cioran care credeau la vremea lor că tot Bucureştiul ar trebui dărâmat din temelie şi reconstruit, din păcate, se gândi, fiecare epocă cu orbirea ei, cine s-ar fi gândit atunci că, în esenţă, asta e cam tot frumosul care va rămâne, care va trebui conservat.
Pe mâna dreaptă apare şi reclama sub formă de cerc a Carului cu bere. Mai fusese acolo o dată în urmă cu circa 20 de ani şi era considerabil mai necosmetizat.

joi, 18 noiembrie 2010

noi

pe taler am adunat atâta fericire
din partea copilului
de parcă aş fi cules un vas sclipitor
spart
în milioane de cioburi

şi am dat din păcate
atât de multă tristeţe amestecată cu iubire
sânge cafeniu
atâta dăruire incertă

am fost precum o ţigară
pe buza scrumierei din ceramică mată
mâncat
pe dinăuntru ca o dantelă înaintând prin carne
am fost

dar ce mai contează? tot ce mai vreau
e să aflu
dacă vom traversa împreună şi desigur
fiecare în parte.

amicul F pe insula misterioasă

În iarna vrajbei noastre contabilul de la banca orăşenească cel care primea sandwishurile cu peşte şi sticluţa de cola într-un pachet lăsat pe scara de la uşa din spate a băncii la ora exactă îi explică lui Ethan că un lucru de importanţă vitală pentru a reuşi trebuie făcut în aşa fel încât să nu ştie nimeni, trebuie să fie făcut în cel mai perfect secret şi bineînţeles după un plan minuţios.
Am început investigaţia desigur inconştient, citind ultima poezie înşirată pe blog de amicul F despre un fulg de rugină, unde oricine poate percepe un fel de program ulterior strecurat printre rânduri. Când mai era printre noi aceeaşi lectură mi s-a părut o nostalgie a absenţei şi nicidecum un plan. Bunăoară nu îmi pot imagina pe cineva care să-şi aranjeze dispariţia ori sinuciderea cu luni de zile în avans. Pe urmă mă întâlnesc azi dimineaţă cu Gorby marcat ca de obicei de aceeaşi indiferenţă a la Iov cu o privire binedispusă dar săgalnic umbrită de lipsa alcoolului în sânge şi tot sporovăind noi îmi spune că lunea trecută s-a întâlnit cu amicul F care i-a spus că nu o să mai fie. Şi aici se lasă o ceaţă. Amicul F ne-a dat ceaţă.
Dau un telefon pe fix şi dau de mama amicului care îmi spune vai domnul Dan acum am coborât din pod şi mă doare piciorul ăsta nu ştiu ce o să ne facem şi pe urmă începe cu restul văicărelilor atât de justificate dar totuşi greu de îndurat aşa că încet încet mă apropiu de o uşă imaginară şi ies.
Acum ce să spun mi s-a făcut un pic dor de el făcea parte din mobilierul meu interior ştiam că este şi el pe acolo printr-un colţ în care poate îşi roade unghiile, mai curăţă copacii sau mai tencuieşte ceva în cămăruţa în care dorea să monteze centrala.
Se pare că totuşi nu o dispariţie e piatra de încercare sau cel puţin aşa mi se pare. Ştiu că voia mai demult să plece de fapt voia să se schimbe şi părea pe alocuri oprimat din această pricină.
Mai în glumă mai în serios mă gândesc că dacă tot vrei să pleci ca un soi de căutare cel mai lesne ar fi să emigrezi de pe planetă. Mi-l imaginez pe amicul F pornit într-o călătorie iniţiatică spre Cape Canaveral în Florida de unde am auzit că americanii trimit navetele spaţiale în cosmos. Şansa lui ar fi să fie primul om care să se urce clandestin, să se ascundă pe sub vreo banchetă ceva şi să ajungă în spaţiu. Acolo poate ar afla o ciornă care să merite, vreo fiţuică pe care să scrie ceva dumnezeişte, o tăbliţă cu legile lui, un fulg de rugină, deşi sunt sigur că nu îl interesează decât o faţă strălucitoare.

marți, 16 noiembrie 2010

remuşcare

când trupul e un copac ticălos
deschid fereastra
mă lipesc de perdea
ca un fluture orb poleit de sunetul străzii

mă pierd între spiţele roţilor ruginesc pe statui
intru
nepăsător
prin magazine ca un fum de frunze în cutia poştală

uneori transpir acrişor
inofensiv
sub călcâiele tinere suite pe tocuri gândindu-mă
că lumea e prea monotonă e o menghină indiferentă

pe urmă îmi pregătesc un ceai
un alt abur
chipul adoarme peste acel anotimp
în care un câine şi-a muşcat din greşeală inima.

duminică, 14 noiembrie 2010

mi-s orele albii / vechitură

de fluvii în gânduri
luminile ochiuri
tristeţile sâmburi

mi-e lumina promisă
nădejdea din cârtiţi
săpată-i tăcerea în
tuneluri din visuri

aş smulge tot albul
cu tot cu orbite
mă transform în iubire
negru mi-e timpul


mă ridic dintre oase
mi-aştept pur şi simplu.

bocet

nu am ştiut
sufletul îmbătrâneşte
chipul din inimă e decorticat de lumină
aripa zborului e apăsată în ceruri
tăcerea
se preface în adevărata tăcere
ţipătul neauzit devine ecou
că fluturii nu prind frigul
nu am ştiut
pe roţile ochilor cern timpul
trecut prezent viitor
cuvântul neînceput
că sufletul este ca apa curgând
în oceane se uneşte cu cerul bătrân
nu am ştiut.

altă poezie străveche

îmbrac negru pământului
pregătesc
camera copilului
aştept ciocnirea saltul
nimicirea
îmi înfăşor privirea
sunt gata
să mă scufund în apa
botezului
arzându-mi firea
îmbrac negrul tăcerii
înghit în sec
ciocanele vederii
aştept ciocnirea somnul
răstignirea
sunt gata
să calc în cercuri de lumină
apa
îmbrac negru pur
îmbrac strălucirea.

poezie străveche

stăteam pe balcon
m-a îngheţat suflarea ei rece
şi deodată mi s-a părut că
toamna e pe sfârşite.

miercuri, 10 noiembrie 2010

înalţă-mă aici

în primăvara aceea aveam nişte vecini muzicieni
care repetau de vreo trei ori pe săptămână
apăreau din spatele unui gard viu cu bicicletele
mai întâi băteau tobele să-şi încălzească articulaţiile
cred
deşi nu concertau niciodată prin cluburi sau alte
chestii din astea sociale cu ar fi trilulilu
erau pe undeva singuratici
pedanţi
o dată i-am vizitat era seară şi pereţii se topeau ai fi zis
că o pasăre se poate salva
doar prin acordurile anonime mi-au turnat o ţuică slabă
în aşteptarea stelelor timide
lumina avea o tandreţe în galben
o tristeţe de icoană ticsită de sărutări expirate
iar ei susţineau răguşit radios fatidic
impregnat în pereţi
că totul e praf în vânt curios cum mie mi se părea exact
dimpotrivă
că totul e ciocnire de electroni divini
gol precum cavitatea ventricolului
sau pe cale să ajungă pe urmă ştiu am ieşit am pornit
buburuza mea neagră
am eliberat uşor ambreiajul
şi m-am întrebat retoric aproape rugându-mă
oare de ce mi s-au dat atâtea prilejuri să deduc chiar să simt
că diavolul e ceva serios.

miercuri, 3 noiembrie 2010

iar evreii

aseară sau azi dimineaţă
am primit un mail de la un prieten
de pahar
din Roşiorii de Vede
cu un link
de unde am aflat că evreii sunt pe cale
să trimită un milion de oameni
pe aici
imediat
m-am gândit dacă ar trebui să mă tem
dar de fapt
am început să sper
că poeziile mele
ar putea fi în sfârşit apreciate.