marți, 31 ianuarie 2012

ultimul portret

un oval pe cer cu mustaţă
negru ca niciodată
o oală de ceai de paie 
cu sare şi un prosop de in în jurul 
unui vis
cu care de altfel nu am
altă leagătură în afară unui inel
cu diamant în care şi-au privit ca un apogeu
jupuit ultima dată numele
cu o detaşare plină de forţă
ca şi cum toate au locul lor în prezent.

joi, 26 ianuarie 2012

Caietele

La Cioran dai de liniştea imediat consecutivă exploziei. Dincolo de disperare şi insomnie, la sfârşitul lecturii simţi   că dacă universul ar dispărea, tot ar mai supravieţui, ca o insectă osificată, ambiţia autorului de a fi plin de farmec. Stilul devine astfel un mod de recuperare a respectului de sine, unicul medicament împotriva lipsei de temeiuri.

De multe ori mi-am zis că are dreptate: sănătatea e o poziţie prea confortabilă.

marți, 24 ianuarie 2012

melancolie

toată ziua a stat acolo  
o pasăre
mică şi moartă
într-un cuib albastru
şi m-a apăsat.

dimineaţa am căutat
un om preţ de
o jumătate de oră
- au apărut multe case noi
prin zona aceea -
dar era mort de doi ani.

noaptea cearceafurile
si-au şters
de mine mâinile putrede
vântul era o teamă
în pregătire sufletul meu
avea un picior
de lemn

apoi m-am ridicat nu
am găsit umbra
doar oceanul de chipuri
lovea
vineţiu pe dedesubt.

24 ianuarie

Fiind ziua unirii Principatelor m-am bucurat oarecum şi am căutat un motiv să mă simt român, adică insignifiant. M-am simţit, până la urmă, normal. Pe la prânz am deschis întâmplător Caietele lui Cioran volumul al 3 lea şi mi-am ostoit dezolarea. De fiecare dată când citesc din ele mă tulbură poezia ce străbate la orice cuvânt, nu drama. 
Seara am aflat de la A că steagul de la Ruginoasa care stătea la porţile conacului este expus în holul muzeului din Suceava. Mâine o să merg să îl văd.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Jos

Dacă tot a pornit de pe internet, să continue. Ar fi o treabă nu? fie chiar şi în mod limitat, ca spaţiul virtual să devină şi unul al conştiinţei. De fapt, nu ştiu câtă speranţă e acolo (s-a mai adunat cineva şi azi?) în inimile acelea anonime şi zgribulite şi cât urlet stăpânit. Dar mai este o latură a acestei mişcări, mai importantă decât rezultatul ei imediat – aparent invizibil - şi anume: “celălalt“. Fiindcă, deşi astăzi ne este rău din cauza noastră înşine şi vrem să ne îndreptăm - un caz fericit să zicem-, celălalt poate că n-are chef sau e împotmolit în măruntele bucurii mocirloase. Sau e deznădăjduit şi nevindecabil ori sceptic ori doar plictisit şi flegmatic şi, totuşi, de oriunde te-ai uita, suntem o comunitate. Acest lucru, de altfel esenţial, trebuie să ajungă la duşmanul şi prietenul meu.

Aveam un prof în studenţie Sergiu (Serghei) Celac care pe vremea lui Iliescu a ajuns şi ministru de externe dacă nu mă înşel şi care spunea cu un rânjet greu de fardat  că România e o ficţiune pe harta politică a lumii. Bănuiesc că avea studii şi nostalgii moscovite. Si, ştiţi că ruşii, chiar şi în literatură, dărămite în istorie, au stat niţel cu coada în sus. Acum, eu sunt conştient că etalonul istoriei noastre, Ştefan cel Mare, s-a pus în genunchi în faţa polonilor şi ulterior în faţa turcilor după ce i-a bătut mai mult sau mai puţin măr pe amândoi. Dar Ştefan, iertaţi-mi părerile, a făcut din Moldova o ţară în care ţi-ar fi plăcut să locuieşti. Gândiţi-vă numai că dinastia lui Bogdan 1 a stăpânit un ţinut aproape cât România de astăzi, cu oameni dârji, destul de liberi şi cu o zestre populară în floarea florilor – pe care abia secolul 19 a recuperat-o palid – timp de 200 de ani. Presupun că Ştefan a fost un  diplomat care a depăşit în strălucire şi iscusime războinicul. Doar gândiţi-vă că sunteţi români sau moldoveni sau vlahi sau cum vă place să vă numiţi şi că aţi avut ca înaintaşi astfel de oameni treji.

Tot prin studenţie, mergeam pe la AFDP şi de pe acolo am aflat, de la sursă aş spune şi de la nişte oameni fără îndoială patrioţi şi care în mod hazliu moţăiau cu capul în piept la discursurile mai lungi (nu cu bărbiile duble ca-n parlament), că România şi-a semnat condamnarea la moarte la 23 august 1944. De atunci a început mancurtizarea acestui popor. Poporul român a murit prin închisori, arestările şi schingiurile au fost pe atât de multe paliere ale societăţii încât ai putea crede că erau aleşi să piară doar aceia care aveau identitatea bine conturată. Au fost ascunşi ca să nu răspândească memoria.
Am citit în toamnă într-o carte de Dumitru Oniga un sucevean arestat la 16 ani şi care a făcut vreo 20 de puşcărie după aia şi care trăieşte şi scrie nişte sonete foarte frumoase că la Aiud şi-a auzit poeziile transmise prin alfabetul morse în ţevile de încălzire. Şi am plâns. Oamenii aceia pentru cine au rezistat ? 
După revoluţie am frunzărit vreo trei luni ziare, mă înconjurasem cu ele, am uitat să vă spun că prin clasa a cincea eu şi cu prietenul meu Cătă Rusu colecţionam ziare străine, şi revenind, tot timpul liber mi-l petreceam pe la Universitate. Era o noutate să vezi atâtea ziare. Viaţa era ca o ceaţă din care răsarea soarele. Sau aşa mi se părea. Am scris atunci o grămadă de articole furibunde la adresa lui Iliescu, Bârlădeanu, Gherman, Văcaru şi alţii. Incepusem aproape să vorbesc cu ei. fiind înconjurat de hârtii. Mă gândeam că totul semăna cu o conspiraţie şi asta mă enerva, îmi scădea încrederea. Nu ştiam ce să fac cu toate hârţoagele alea – era o revista Transilvania, cu un interviu cu Eugen Ionesco, superbă - cred că le-am aruncat după ce o vreme le-am păstrat legate cu un şiret alb. Ar fi fost atunci posibil un alt început? A fost lovitură de stat ? Măcar dacă am putea să ne scriem istoria.

Nevastă-mea are momente când gândeşte cu voce tare. În realitate suspectez că retorica ei este un mod de a întreba şi a imprima simultan o direcţie, aşa că spune: problema cea mai mare este că nu ai pe cine să pui în loc Toţi sunt la fel. Si eu îi dau cu tifla: problema cea mai mare este că 30000 de doctori şi asistenţi au plecat anul trecut din ţară. Şi ăia erau oameni educaţi. Si copii noştri trăiesc în această ţară! Asta e problema cea mai mare!

Acum, oamenilor, nu ştiu câţi bani se duc în conturile unor băieţi care se salută probabil cu shalom când alimentez eu cu motorină Toyota şi poate că vocaţia niciunuia dintre noi nu este independenţa în accepţiunea lui Sergiu Celac, poate chiar nu este vreunul pe aici destul de limpede la privire ca să discearnă în hăţişul mondial al mincinilor, dar vreau să trăiesc cu respect de sine roată împrejur. Să se revină odată la memorie şi valori. Fără întârziere. Si dacă ăia care l-au lăsat pe Iliescu să conducă sau pe Băsescu în cazul de faţă nu au niciun interes să îndeplinească o astfel de întreprindere, să o facem noi. Să încercăm să fim mai uniţi şă nu mai uităm şi să ne afirmăm identitatea. Pentru că a fi român nu înseamnă a fi apartenent la o etnie ci la un soi de sentiment al fiinţei. Naţiunea la români nu se poate închega pe criterii de rasă ori etnie ci pe limbă şi valoare. Valorile nici nu le mai ştim. Am fost îndobitociţi atâţia ani! Au rămas mamele, bunicile şi câteodată biserica să mai păstreze aparenţele. Si aceştea sunt pe cale de dispariţie.
Voiam să mai scriu că din identitatea românilor face parte şi deschiderea către lume. Acesta este un specific evident, vedeţi doar câţi tot părăsesc ţara, dar, dacă nu întorc această plecare în ceva pozitiv şi rămân tot încrâncenaţi se pierd pe sine. Mircea Eliade, care a fost un model pentru o generaţie întreagă şi care era un spirit enciclopedic, spunea că nu există pe lume un popor care să fi suferit o hemoragie mai îndelungată ca poporul român.

Oamenilor, nu contează dacă strigăm jos sau sus sau mai sţiu eu ce. Important este să nu fim morţi iar asta presupune să ştim cine suntem. Nu ştiu unde spunea “să mi se usuce mâna dacă te voi uita Israele“. Deci să nu uităm nici noi, cine suntem.

joi, 19 ianuarie 2012

Mortul a fugit

În aceste zile de iarnă fără seamăn, după o paradă a uscăciunii, peste asfaltul rece s-a aşternut, cu destulă timiditate, în sfârşit, un strat pufos de zăpadă. Dar nu acea zăpadă. Ci numai o pojghţă cam nehotărâtă, pe alocuri uşor de înfruntat şi nici gerul nu este infailibil. Sărbătorile s-au dus şi ele într-un hambar din care iese un abur uşor simultan cu respiraţia fiecăruia iar acum, acum este cel mai obositor să speri. Cel mai obositor. E momentul zero. Si greu să o iei de la capăt. Ieşi din casă de parcă intri lunguieţ într-o oglindă, ocupaţia principală fiind aceea de a nu te lăsa. Fiindcă dacă nu ieşi viaţa ta devine şi mai corozivă. Un ceai, o plăcintă cu brânză sau mai ştiu eu ce, un ziar local sau figura descumpănită a vreunui amic sunt tot atâtea prilejuri de a nu te da bătut. Insomnia pândeşte ca un şobolan flămând, lăcomia oamenilor, dorinţa de a supravieţui cu orice preţ înfloreşte mai limpede şi nedisimulat peste orice faţă. De parcă te-ar întreba: cum vrei să te omor ? Nicio schimbare. Niciun refugiu. Crezi că aşteptai pe altcineva. Însă aşteptarea e nimeni sau este şi ea cineva ?
Lucrurile se pot duce spre un alt nivel, se pot perfecţiona, lăţi, lungi, în concluzie amplifica. Un măr copt cade şi nu este nimeni acolo. Anul trecut, cu şase ani în urmă, cu zece ani în urmă, copilul era mic şi o doctoriţă pediatră de pe o straduţă în pantă şi-a făcut apariţia în viaţa ta, ca să dispară apoi, inexplicabil, ca şi un prieten drag cu care nu mai vorbeşti, sunteţi prieteni e adevărat, fiind legaţi de 4 ani cu 1460 de zile lungi de adolestent şi nici un cuvânt.
Apoi mai sunt nişte lacrimi ca un fel de balanţă, nişte lacrimi care nu ies niciodată şi care pot fi asemănate în imaginaţia ta cu un fotoliu acoperit cu un cearceaf alb sub o lumină palidă de wolfram.
Dragostea veche e ca o lumânare pusă într-un cavou de unde mortul a fugit să-şi caute sufletul cu un pahar de şampanie, despre asta voiam să.-ţi povestesc de Anul nou când m-ai întrebat unde sunt. Stăteam vezi bine în acel fotoliu cu braţe înalte şi acoperit cu cearceaful acela alb şi probabil ţi s-a părut că eram singur. Dar te înşelai. Eram cu o soluţie în gând, cu tăria ei.
Ieri am urcat un deal şi în vârful lui am întânit o leoaică. Leoaica dorea să se sacrifice şi probabil să se împerecheze cu constelaţia ei. Eram aşadar în plus. A meritat totuşi efortul  fiindcă pe deal am găsit o mitralieră ruginită, un pui de trandafir şi o roată de car plină de carii.
La o distanţă de vreo două aruncături de băţ trece un tren zguduind adâncul, oare cât va mai trece ? Cineva aşteaptă ceva, o persoană vrea să vadă o alta, oare se vor vedea, vor avea ochii deschişi ? 
Sau va fi cu şase ani în urmă?

miercuri, 18 ianuarie 2012

cerului drag

prietenul meu drag a spus mai demult că stelele
sunt "ochii prietenilor morţi":              

                                       tăcutelor stele
care ardeţi mai presus de toate aceste întrebări
ca vârful unor rădăcini bine ascuţite şi
pulsând ca o mare de inimi

Vă întreb şi eu: sunteţi iluzie sau numai scara 
între ieri şi azi?

De altfel, atunci când mă acopăr cu iarba voastră
adâncă mă bucur că nimeni nu mă poate ucide.

doar cântece

am lucrat o perioadă bună la o statuie care
trebuia să iasă dintr-un lemn dulce
un an şi ceva am lustruit la ea cu o cârpă moale
şi obrazul unei artiste care văzuse ceva

într-o suburbie a plăcilor tectonice şi care
avea nişte dinţi indigo foarte – ca după cireşe amare
- dar acum când au început coastele
să mi se dezlipească de cer şi o negură să umble

haihui prin sac ca o întrebare sau un spermatozoid
orb dibuind cu bastonul prin toate ungherele
în palatul gol mi se pare că soarele
şi statuia mea erau doar nişte cântece de leagăn.

vineri, 13 ianuarie 2012

în faţa ferestrei

şi azi mi-am amintit de poezie mi-am amintit că
ar trebui
să umblu pe lângă cuvinte

cum stau în faţa ferestrei ca un animal de taină
care a început să-şi uite rănile - cerul e în partea opusă
dar nu mai contează –

cum stau în faţa umidităţii din aer cu un suflet textil
care are nevoie de respectul de sine
ca de o margine a craterului sau de o floare uscată

care nu vrea o zi în plus sau orice speranţă
sau rezolvarea finală ci 
numai nişte mărăcini anonimi arzând aparent de la sine.

duminică, 8 ianuarie 2012

tîrg de arlechini

Duminică în general nu am chef. Dar nu din cauză că – aşa vine vorba - e o zi dedicată lui Dumnezeu sau familiei - prin vârtejurie subconştiente - ci, pur şi simplu. Totuşi, am zis hai să citesc o carte. Am auzit pe unul la televizor spunând că lectura e o activitate care te pune faţă în faţă cu tine însuţi, cu umanitatea ta, zic şi eu. Aşa. Am luat cartea lui Paul Mihalache care a fost pe la noi pe la Cenaclu – ce bună şi rară ocazie să ne mai întâlnim – şi, acolo am văzut un om în faţa lui însuşi, dar de data asta scriind. Acum, ca să fiu cât mai sincer, poate şi din cauză că era duminică, repet, nu prea aveam chef de nici unele. Am căutat unele corespondenţe cu viaţa mea, dar asta în subsol. Că doar am fost şi eu student. Dar nu despre mine e vorba.
Cartea lui Paul se citeşte cu plăcere, are ceea ce s-ar putea numi sexappeal livresc, adică te duce de la o pagină la alta, nu se afundă nicăieri, are epos. De fapt sexappealul abundă şi de-adevăratelea. Scenele duioase şi carnea aceea mirosind a cais nu a scrumbie m-au condus la sentimentul că nu e totul pierdut. Nu ştiu ce cred alţii, vorba mâncăciosului Creangă, dar mie mi-a lăsat senzaţia unei lupte surde pentru a supravieţui liber. Dar cu toată nostalgia petecului de cer privit dintr-o celulă cu gratii.
Cartea, de altfel - inclusiv erudiţia - ei gravitează în jurul unui inefabil al conştiinţei. E mult alb şi negru în toate pastelurile sale sufleteşti. Ontologic, ar spune el, dar eu nu sunt filozof. Am doar o înclinaţie enervantă spre reflexivitate.
Văzând tîrgul de arlechini de la 40 şi ceva de ani ai mei - de sus în jos sau de jos în sus nu sunt prea sigur - m-am gândit că poate Marx avea dreptate cu sintagma: condiţia materială determină conştiinţa. Dacă se referea la cu totul altceva şi nu la lupta de clasă?
Ce să mai zic, e o carte faină şi mă bucur că am putut să stau de vorbă puţin cu personajul şi scriitorul în acelaşi timp într-o crâşmă pe la etaj unde nu ştiu dacă se ascultă cea mai bună muzică dar e o lumină gălbuie filtrată şi stoarsă ca de sfârşitul lumii care se asortează perfect cu berea şi cuvintele.

miercuri, 4 ianuarie 2012

aripile nopţii

copilul cel mic pătrunde în apă ca într-un somn
pentru ca apoi dintr-o dată 
să păşească cu nişte ochi de statuie
pe fundul oceanului (unde se joacă cu fluturi)
şi asta durează cât luna nouă mai ales iarna
când stelele oftează profund sub ceaţa gălbuie

pentru ca apoi dimineaţa să-i văd ochii umezi 
ca un fel de placentă sau ghiocel în timp ce eu 
nu pot să dorm uneori 
nu pot nici să mai trăiesc şi mă gândesc să fac
doar unul sau două lucruri dar mă întreb pentru ce
şi dacă n-ar fi mai bine doar să îmi aud sufletul.