sâmbătă, 31 martie 2012

scrisoare de la munte

Dragă James Baker.
Nu înţeleg ce resort interior mă îndeamnă să-ţi scriu. Mi-este puţin dor de tine. Sper că nu ai murit şi eşti doar retras pe la vreo fermă asemănătoare cu Camp David, unde se poate admira de pe un şezlong de pânză vuietul mării sau, în zilele cu soare şi fără vânt, se poate juca golf. Golful e potrivit pentru oamenii bătrâni, aşa mi se pare. Desigur, aş putea afla mai multe de pe internet fără mare bătaie de cap, dar ce importanţă mai are? Cum în momentul de faţă mă aflu într-o căbănuţă izolată în care am doar curent electric, nişte aşternuturi roase şi o stivă de conserve de carne, ar trebui să urc vreo câteva sute de metri pe cărarea şerpuită pentru a prinde semnal la telefon iar apoi să dau un search. Poate spre seară.
Îmi amintesc de prima noatră întâlnire. Era un soare melancolic şi un verde prăfuit peste care dai la tot pasul pe arterele Bucureştiului iar tu erai foarte prezentabil, pe undeva confirmai presentimentul obscur cuibărit în mintea mea juvenilă care îmi şoptea că americanii sunt o categorie mai evoluată de englezi. Aveai un soi de dezinvoltură. Amintindu-mi de tine, descopăr nişte vechi sinapse devenite mâl şi paloare. Ai fost avantajat chiar de la început când ai ajuns în România. Erai combinaţia câştigătoare în februarie 1990 când ai venit în faţa CPUN-ului de pe atunci, care se reunea lângă Palatul Patriarhiei şi, cu un farmec  marca James Bond în interpretarea lui Roger Moore, ai spus că România nu va fi cu adevărat liberă până când nu vor fi distruse în totalitate structurile vechii securităţi comuniste. Îmi venea să te cred fiindcă îmi plăcuseră foarte mult Omul paianjen, Superman, familia Flinstone şi Elvis. Marfă de calitate care se găsea cam pe sub mână.
Uneori mă gândeam la tine ca la un adolescent fiindcă aveai o roşeaţă în obraz, care, odinioară, ar fi trebuit să fie semnul unei sănătăţi robuste. Şi totuşi, nu puteam să nu mă gândesc, fie şi indirect, la ipoteza că ficatul tău era putred.
Mai trebuie să îţi mărturisesc ceva, în felul acesta poate voi exorciza unele tenebre: de curând am citit o carte scrisă de o scriitoare indiană stabilită la Londra care avea probabil unele informaţii moştenite de la bunicii ei despre cârmuirea britanică în vremea Maharajahilor şi care spunea că farmecul poporului englez constă în faptul că reuşesc să te fure şi să îţi dea lecţii în acelaşi timp. Nu înţeleg de ce m-am gândit în mod automat la tine. Poate fiindcă nu te-am mai văzut de câţiva ani buni şi faci parte, ştii cum se zice, din mobilierul din lemn masiv. Te rog să mă ierţi pentru gândurile astea idioate, fiindcă de fapt ţin la tine.
Ultima oară te-am văzut într-un film, un fel de documentar regizat de Michael Moore despre blocurile acelea gemene care au căzut. Stăteai la o masă picior peste picior, cu, pentru mine, infailibilul tău aer de interior şi aşteptai. Poate aşteptai vacanţa, să mergi într-un club să intri la saună şi masaj, să primeşti o atenţie delicată şi o grijă pe care doar unii  ca tine o pot aprecia. În filmul acela era vorba despre o conspiraţie, o aiureală cu petrodolari, Arabia Saudită şi Osama. Nişte frustaţi. Sunt şi pe la noi din ăştia care sunt capabili să murdărească orice.
Cam atât am să-ţi spun în dimineaţa asta. E soare şi e frig, mă duc să mai pun câteva lemne pe foc.
O să caut pe net mai târziu şi dacă descopăr mailul tău o să îţi trimt o felicitare.
Te îmbrăţişez.

miercuri, 28 martie 2012

Ziua de ieri


Semnalez apariţia primului număr a unui ziar de atitudine cultură (la mijloc cu un supliment de lirică creştină) marca Marius Ianuş.
Pe o hârtie de o calitate neîndoielnică ca o stofă deloc ieftină publicaţia care se numeşte « Soluţia pentru România » pune pe prima pagină în afară de unele reflexe de lumină şi simplitate un mesaj cam otvist, dacă cu chiar otvist de-a binelea. De la prima pagină aflăm că se caută o secretară, apariţia acesteia în scena politicii româneşti putând fi oarecum salvatoare, având în vedere că posturile de preşedinte şi vicepreşedinde de ţară sunt deja ocupate. Se afirmă de la început ideea că trei oameni ar putea să conducă România mai bine decât un guvern şi un parlament. Interviul cu Benone Maxim este foarte viu, poate prea viu, plin de da-uri şi nu-uri răzgândeli de atuncea şi aicea. După părerea mea este nevoie de mult mai mulţi oameni iar problema nu este numărul lor cât calitatea acestora. Iar a-ţi pune speranţa în om e zădărnicie, sper că e o supoziţie biblică.
Este prezentată pe larg soluţia, apoi urmează editorialul doamnei Angela Furtună cu multe invective dedicate se pare domnului Constantin Arcu şi aşa numitei conspiraţii antibucovinene. La mijloc, cum spuneam, se pot citi poeme dedicate măicuţei Domnului, poeme de o fineţe şi o puritate fragrantă. Ca un cer senin fără pată.
Mai vin apoi alte poeme de Andreea Feldiuc o poetă în care ar fi bine să avem încredere şi spre final poeziile sau gândurile maestrului Ianuş.

După ce am parcat maşina, am pornit spre scările amfiteatrului Joseph Schmidt din cadrul USV unde stătea de vorbă domnul Marius Ianuş cu domnul Vasile Ilie. Marius împărţea ziarul. În sală, domnul Matei Vişniec s-a urcat pe scena la masa lungă a prezidiului la care stăteau de altfel şi subprefectul, rectorul, primarul, vicepreşedintele CJ. Bineînţeles aceştia au vorbit primii şi mult. Am înţeles că domnul Matei Vişniec va fi făcut cetăţean de onoare şi nu peste mult timp doctor honoris cauza, dar acest lucru, se înţelege, nu are nici o legătură cu apropiatele alegeri locale, că domnul Matei Vişnieic ar vrea să pescuiască gratuit în lunca Sucevei atunci când aceasta va deveni mai îngrijită şi câte altele. Oficialităţile au vorbit, ba chiar se pare că unii au citit mai mult decât în presă vreo dramă, apoi Matei Vişniec a mutat total subiectul către dragostea sa pentru teatrele de buzunar şi Jean Marais, dar când să înceapă spectacolul, s-a întâmplat ceva incredibil oficialităţile şi-au strâns mâinile călduros între ei invocând ceva urgent şi au dispărut. Spectacolul lor probabil se încheiase iar spectacolul altora era cumva derutant, o pierdere de timp preţios. Si atunci, mi-am spus că nu trebuie să aştepţi nimic de la om iar gălbenele câmpului au o sinceritate pe care cu greu un suflet o poate atinge.

marți, 27 martie 2012

prea târziu

Dumnezeu nu este trist în seara asta în care
unui copil i-a fost mâncată faţa de câini iar
altul a fost împuşcat într-un supermarket în timp
ce mima câţiva paşi de dans.

El nu trimite mesaje nu vine la proces
nu are insomnii de altfel nu are
o adresă exactă sau aproximativă şi-atunci când vine
e prea iute sau prea târziu


pe-afară a trecut iarna aceea menită să doboare
cartierul, s-a dus, lăsând dezolat
un anotimp incomplet în care vântul freacă
de pereţi o pisică de înaltă

Dumnezeu nu este nici fericit în seara asta în care
un rabin îşi mărită fata un poet pândeşte luna printre
creanga de salcâm iar cel curat se umflă
de lumină ca rândunica velierului mare.


şi-atunci eu şi cu El ne aşezăm pe tăcerea de rogojină.

spanish eyes


duminică, 25 martie 2012

Cernăuţi

în acest oraş (totuş)i cu iz de burg hanseatic ca un aluat
roluit pe un blat de lemn de esenţă tare până în zile noastre
este o linişte întreruptă în fundal şi alene
de chiotele unor copii sau de unele posibile claxoane de bicicletă

în după-amieze soarele are ceva marmoreic
răcoarea însăşi  este asemănătoare cu speranţa unui  matelot
medieval în faţa liniei ţărmului când dă la o parte chinul
şi ceea ce vede sau ar putea pipăi devine puritatea credinţei

în acest oraş oamenii par să fi avur o anumită înălţime sau
o dragoste neştiută i-a unit iar acum clădirile văruite ascund o nouă
nelinişte ca şi cum macadamul sau fursecurile ar tremura
sub privirea învăluitoare a şefului de garnizoană din Murmansk.

sâmbătă, 24 martie 2012

nimic

pe faţa soarelui roşu tremură o bunătate
ca un fel de surâs de viezure
fumul iese din nişte sfârcuri bineplăcute

timpul alunecă pe o coajă de banană ca Buster Keaton
în noaptea aceasta berzele
sunt concentrate şi s-ar putea să apară

o broască ţestoasă va călători în sus iar
dincolo de cimitir
tăcerii i se va răspunde cu tăcere.

miercuri, 21 martie 2012

tablou de bord

făcându-mi socoteala
uşor resemnat
am spus - recunosc -
cu o jumătate de gură
că 90 la sută
nu sunt decât imitaţii
de poezie

iar viaţa
o carieră de mucuri de
ţigară în care (mai bine
nu mai spun nimic
şi las
reportofonul 
să meargă în gol).

Factorul

el a venit şi a pus leneş
(cum ai aşeza pe o coală de fier
un poem cu formă de lalea)

un deşert
în locul unui capac de weceu
un paianjen schilodit
în locul unui fantastic vârtej

(oamenii şi-au schimat destinaţia
ca acel spaţiu comercial de lângă
cofetărie)
şi pământul are un aer frivol

însă cel mai mult îl apreciez
pentru lumina oaselor din copilărie
la care orice referire
sau specificaţie tehnică e o crimă  

la adresa umanităţii.

luni, 19 martie 2012

Veghile de noapte/Bonaventura

Am găsit o carte pe care o consum ca pe o ciocolată elveţiană în 
vremea apocalipsei. Citesc puţin în fiecare seară. Si ea devine senină. 
In ansamblu pare a fi vorba despre statura sufletului de poet 
sau de paznic de noapte. Mi se pare într-un fel de neacceptat cât de
mult o plac (poate că nici nu o să o mai citesc). Mai mult o fâţâi prin
casă. Ştiam că sunt mai apropiat secolului XIX decât prezentului dar
să mă revendic tocmai de la începutul lui XIX ? Cartea asta îmi aduce
liniştea albă a unei pene, mersul de adolescent şi visele. Fiindcă este 
un adevăr de acum acceptat de toţi că visurile sunt acelea care 
transformă oamenii banali când acţionează în fiinţe care prezintă un 
oarecare interes.
Iar eu am fost un fel de paznic al oraşului. Noapte bună.

vineri, 16 martie 2012

aima pala

aşa cum alunecă uleiul peste palme de tablă
pe un patinoar al speranţei sau urgiilor 
aşa ajung şi eu o cârpă tare ca o piele de bour
tăbăcită deasupra oraşului

şi-atunci apare ca un ciocan
o floare înţeleaptă care dezbate zgura tristeţii
noaptea de după zi cărarea cea largă
şi toţii cleştii mei zâmbitori cântă o serenadă. 

joi, 15 martie 2012

fragmentarium

După 20 de ani era o carte din care a rămas, am nădejdea asta, o întrebare  despre prietenie - unde dai şi unde crăpă. Iată cum, dintr-o naraţiune rămâne doar un aer dulceag.

Scotocind prin torpedou, pe la amiază, dau de o carte de Berdiaev, primul număr al unei colecţii care parcă n-a existat, intitulată „Împărăţia Cezarului şi împărăţia lui Dumnezeu”. O carte pe care am despicat-o acum douăzeci de ani. Era prin 1992. Of, anii magici de după revoluţie, care în accepţiunea mea s-au încheiat prin 96. O deschid, aşa, ca pe un album de familie şi iau pe nepusă masă un pumn în plex „adevărul nu ţine de esenţă ci de existenţă”, punct.

Of, viaţa mea irosită! Fug repede să i-o dau lui Victor pe care îl întâlnesc cu o bere pe masă în binecunoscutul de acum bar Rainbow. Nu apuc să schimb prea multe vorbe dar el îmi recită un poem scris, bănui, prin orele dimineţii. Un poem frumos, un soi de faţă de masă scrobită pentru lumina de-afară. Ca o privire limpede se arată şi primăvara. Îmi spun că că vom avea timp destul pentru moarte.

Pe urmă ies în lumină muşcătoare şi-l sun pe Vincenţiu, prietenul meu mai vechi de 20 de ani. Ajuns acasă iau o cazma şi sparg zăpada troienită pe lângă gard şi ajut pe undeva soarele să rezolve treaba mai repede.

luni, 12 martie 2012

a se servi rece

am ajuns la vârsta
la care 
trebuie
să mă prefac
că sunt bun la ceva

alţii de seama mea
sunt minştri
sau artişti
dau interviuri
sau au murit şi au rămas
în memoria
colectivă
o cocleală verzuie
sub penajul porumbeilor

ar trebui să pot spune
cu lejeritate
asta e albă
cealaltă neagră
sau măcar:
într-adevăr iată o formulă
de succes

dar
din păcate
(a se rosti pe un ton
consolator sau a se prepara
la foc mic şi a se servi
rece)

n-am fost niciodată
prea convingător
iar acum
mai nou
am făcut din nesiguranţă
o timidă religie.

sâmbătă, 10 martie 2012

11 martie

întrucâtva sufletul meu
mobilează odaia
de dimineaţă lumina
e un cleşte
stomatologic

o cinteză loveşte gheaţa
cu glasul ei
strălucitor

deşi
orice muzică poate
deveni
sfârşitul cântecului
sau cel puţin
un pansament
peste unele răni
din viitor sau mai vechi
sau din vis

un gunoi abia născut
din zapadă

prin împrejurimi
un clopot
cheamă vii şi morţii
şi inima mea
se scufundă încet
când umbra rece
muşcă
momeala.

joi, 8 martie 2012

alura konwi

sunt lucruri din care
nu aud
nimic

şi sufletul meu
e o mănuşă care pipăie
un chip
de care nu-şi
aminteşte

fiindcă înserarea este
un loc
ce nu vreau
să-l stric cu o pasăre

sau cu
lumina fagilor pătrunsă 
în pereţi
ca o şoaptă

fiindcă
sunt multe lucruri
din care nu aud
nimic.

miercuri, 7 martie 2012

ar fi trebuit să fie

aşa a trecut o săptămână
întreagă
privind pe furiş
fotografiile ei de parcă ar fi murit
sau ar fi prea departe.

nici una nici alta.
dar azi dimineaţă am avut
senzaţia
pe care o capeţi când bei
un pahar ras
cu vin roşu
sec

a fost
ca şi cum un tren de epocă
ar fi trecut
cu ea 
spre o lumină galbenă pală 
muiată într-un bleu
friguros

sau am îmbătrânit puţin
la gândul
că 
putea să înşele.

luni, 5 martie 2012

cum va fi

                                   după ideea unui copil 
           
în cer ne vom întâlni cu bunicul şi bunica
cu motanul Tomiţă
şi soarele vesel
şi ne vom ţine la piept
dar nu oricine poate să ajungă acolo fiindcă
e greu.

fericirea va fi mai mare
decât atunci când eşti copil.
când eu o să mor şi o să mă ducă la groapă
oamenii aceia cu prapuri şi cu ţărâna cleioasă
pe tălpi eu o să fiu mai rapid decât ei
şi o să mă fac porumbel.

vineri, 2 martie 2012

La cenaclu

Dacă vii din partea Burdujenilor oraşul îţi apare ca un butoi
cu mere peste care străluceşte o cruciuliţă
apoi urci dealul ca şi cum ai diseca o broască cu pieptul plin
de plumb şi un fâşâit de fermoar se degajă prin aer.

Atunci înserarea intră sub ochi ca o coajă de portocală.

Fiindcă e cinci. Cărămizile se adună pe manuscrise iar Vio
e drăguţă ca molarul meu de wolfram când râd
Ana are genele optimiste când citeşte din pumni ei blânzi ies
câteva firişoare de lapte distilat sau o pudră de ploaie

Florin s-a dat cu aur pe faţă Sagy ar vrea să prindă un fluture

Vindecătorul are un cot rezemat Sorin zgârie masa pătrată apoi
cu buricul degetelui arătător amestecă cicatricile 
Ilinca vorbeşte cu un copil fără mască Victor a părăsit clădirea 
împreună cu câteva pete roşii spulberate prin zăpadă  iar eu

Dibuiesc o sticlă cu gândul la poeţii cu iatagane din piaţa Tahrir.