luni, 8 decembrie 2014

egipet

Acum am ajuns la concluzia că poezia nu e ca apa. Nu ocupă locul cel mai de jos. Uneori nu străbate. Mângâindu-mi pisica, care era în urmă cu trei ani un pui ce-mi muşca degetele cu un soi de voluptate a reproducerii, astăzi primea mângâierile mele ca o binecuvântare a dragostei. Cu o neînţelegere a înţelepciunii, cu o ascuţime a mântuirii.

duminică, 7 decembrie 2014

plimbare

Pentru unii este un singur cântec. Un singur cântec cu care se leagă definitiv de vieţile altora. Aşa mă gândeam trecând prin centrul oraşului. Lapoviţa s-a transformat în fulgi fini şi deşi. Luminile roşietice ale lampadarelor descopereau din loc în loc această invazie tăcută. Oamenii făceau poze cu telefonul, o familie alega uşor în ariergarda unui copil, era o atmosfera de bucurie sau de puritate. N-aş fi putut să mă bucur deodată; mai degrabă fulgii aceia îmi aduceau o linişte mormântală ca ;i cum trecutul se ascundea şi el sub stratul subţire şi afânat de zăpadă. Îmi venea să cânt melodia lui Iie Micolov ”ninge iar pe strada mea/cu fulgi mari şi grei de nea/ninge ca la început/când abia ne-am cunoscut/şi mi-ai dat prin fulgi primul sărut”. Şi pentru Ilie Micolov poate a fost un singur cântec. După ce am fredonat încet melodia m-am gândit la înfăţişarea lui dintr-un interviu urmărit în urmă cu ceva ani urmă. Mare, cu sprâncene stufoase cu o privire în care s-ar putea ciocni civilizaţiile. Fiul meu de 7 ani a repetat de câteva ori pe drum că fost cea mai grozavă plimbare.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

rama suri

Am o istorie şi un nod. Desigur, nimănui nu-i place să aibă de-a face cu cineva care abandonează. O poziţie echilibrată ar fi aceea de a nu poza. Eu am avut un Audi 100 cc alb cu trapă electrică care consuma 5 virgulă ceva şi cu care am pornit de la Suceava. Am luat bacul la Brăila şi am ajuns la Mânăstire la Techirghiol. Asta numesc eu istorie. Eu numai sunt, maşina nu mai este şi benzinăria Shell în faţa căreia era parcată şi-a schimbat proprietarul, s-a modernizat şi e foarte diferită. Pe atunci respira alt aer. Aerul acelor ani.

aima pala 2

în derizoriu în ce spune unul despre altul nu e adâncime iar înaltul rai din vechime s-a dus. baloane baloane colorate zâmbete lacrimi excursii malluri maşini sarcini de serviciu şi artiştii capac peste toate. bucuraţi-vă şi vă veseliţi în ruina glasului care primeşte răspuns liniştit.

vineri, 14 noiembrie 2014

pentru Mariana unde se află

există ceva mai profund decât o uşă închisă
ca un balansoar în care inima reazemă
o lună oarbă. un calendar.

în acel spaţiu imaginile macină stâncile negre
ca un sunet îmbibat de nevoie şi forţă.
în linişte. poate aşa se descoperă dragostea

sau răbdarea de a muri pe trotuarele uscate
de frig şi miere. fii sincer prietene! toţi ajungem
pe crucea aceloraşi certitudini.

hai acasă. între ziua de azi ziua de ieri
şi ziua de mâine e un nor de stele!
mamele au plecat la război!

marți, 4 noiembrie 2014

despre inima ce nu o mai are

poeţii sunt un imperiu
dar asta nu-i de bine pentru s-a dus că vremea lor.
să fim realişti:
nici ei nu mai cred în cuvinte.

în lumea modernă au apărut jazzmenii, rockerii
dar şi aceştia au pierdut credinţa
în acel meşteşug. în primul rând au dispărut amfiteatrele
în aer liber. cele antice adorm pe un zâmbet.

vedeţi, poetul suceşte cuvintele ca pe nişte curve.
metaforizează, uită în general că povestea e simplă.
imperiul are câţiva rangeri rătăciţi în tranşeele
albe. ei se ghemuiesc ca un vierme.

problema poeţilor e chiar problema occidentului cu diabet
zaharat. cu privirile tăvălite în hău.
s-au dus preoţii, doctorii, miniştrii, judecătorii,
viaţa e un videowall.

să fim bine dispuşi. omul nu are conţinut,
omul nu se mai îmbujorează, omul e legat la aparate
şi spune că, logic, moartea e revenirea la starea
de dinainte de naştere,

despre ce ar mai putea să scrie poetul? despre acasă?
despre cum a visat el că e strâns la piept?
tot despre slăbiciune şi obrazuri bătătorite în pernă?
despre inima ce nu o mai are? ce farmec poate fi în uitare?

joi, 16 octombrie 2014



rar, se întîmplă să trec  pe scurtătura dintre blocuri
pe care mergeam cu cheia de gât la școală. 

de atunci în zonă s-a ridicat un cimitir. rar,
câte un copil dă capacul sicriului la o parte și iese din negura
galaxiei

lumina luminează în întuneric și întunericul
n-a biruit-o. poate vom vedea pământul unit ca o monedă
imensă –n ocean. pământul cu ferigi uriașe străbătut
ca un fior de centauri.

copii spun bancuri porcoase
râd şi trec mai departe. se nivelează se construiesc cimitire.

miercuri, 3 septembrie 2014

stea funerară

te înşeli dacă crezi altceva:
poza cu telefonul de ieri
fotografia veche de 15 ani
sau statuia lui Septimius Sever
sunt în altă parte.

drumurile nu duc nicăieri
unele se epuizează
se închid în alte drumuri
sau ajung pe faleză.

de-aia oamenii se spânzură
caută magia podurilor
suferă în secret
sau joacă table.

din cauza drumurilor
dansează
de-aia ating pielea nepoţilor
cu un soi de sfială.

drumurile se înfundă
n-au nici un sens oamenii
mai bine s-ar opri pe un loc neted
şi ar privi cerul încenuşat. 

marți, 12 august 2014

acoperişul şcolii era corodat castanii despicaţi de caniculă şi asfaltul trotuarelor 
un obraz de bătrână.

m-am uitat cu atenţie la băncile de lemn de prin anii optzeci
revopsite, la înfloriturile gratiilior de la sala de clasă 
la tot ce-ar putea străluci în amintire. 

în amintirea cuiva plecat. dar prezentul era un câine în preajma castanilor.

sâmbătă, 9 august 2014

mulţumesc străbunilor pentru că răutăţile au trecut pe lângă mine. îmi doresc ca păcatele mele să nu-şi afle lăcaş în copii sau nepoţi.

vineri, 8 august 2014

foametea e o opţiune politică.
podeaua e înclinată în funcţie de centrul lumii sau perioada istorică.

cu maţele strivite cu privirea în apă
gândacii mărşaluiesc prin apartamente. prea mult pământ în priviri.

portavioanele răspândesc duhoare pe cer e linişte fântânile tremură.
cu adevărat au murit cocoşii care au vestit odinioară trădarea.

sâmbătă, 2 august 2014

domnul Mocanu venea dinspre cinematograful Modern
care se modernizează de şase ani.
trotuarul fiind uşor în pantă ţinea capul înclinat înainte
acelaşi cap mare cu părul dat spre spate
dar mai alb.

ce ar putea însemna pentru cititor domnul Mocanu?
am mers odată împreună la cuşetă clasa I până la Bucureşti.
capul lui era la fel de mare fălcile sigure.
îi mirosea gura din păcate de la un metru. dimineaţa a ridicat
un capac şi a descoperit o chiuvetă în toată regula

cu oglindă săpun şi prosoape. s-a spălat pe dinţi şi a sporovăit
puţin despre experienţa sa îndelungată în instalaţii de gaze.
în gara de Nord l-am însoţit până la o frizerie undeva spre coloane
în partea dreaptă. mă ţineam la un metru distanţă şi
mă gândeam că poate are paradontoză.

capul domnului Mocanu seamăna cu o piatră de râu.

joi, 31 iulie 2014

nu mor mai puţini oameni – procentual  - ca acu o mie de ani
planşeul lumii nu e mai înclinat spre fericire
nu e un progres în sine că ideea de creator s-a uzat.

Adam  cel  gol şi-a intrat în piele
(mă gândesc) aţi observat că numai cei decojiţi se sinucid,
sau, lumea s-a curăţat de patimi?

lumina e falsă totul expus n-ai unde să te ascunzi în decor.
nu e nici un refugiu pe lumea asta. asta e părerea mea.
închideţi ochii şi apăsaţi butonul telecomenzii. miza e oarbă.

luni, 28 iulie 2014

sună ciudat dar uneori mi-e atât de dor
de mine însumi!

mă gândesc că o copilărie fericită
e tot ce-i trebuie unui bătrân.

miercuri, 16 iulie 2014

într-o nuvelă exemplară oamenii se transformau
într-un fel de statui. era frig
sau era un oraş cu multă iarnă.

era ca şi cum
fiecare s-ar dezlipi dintr-un album fotografic.
mişcarea însăşi era un mic cimitir.

pe vremea aceea oamenii credeau că lucrurile
care li se întâmplă bat ca un gong.
ca există o simetrie perfectă în suferinţă, poate.
ca să mă exprim într-un fel gogolian, am prins
vremurile în care adevărul venea de la sine.
în liceu scaunele de la casa culturii,
poate, erau la fel peste tot.

propria persoană părea o piatră de temelie.
cine s-ar fi gândit că e de vânzare?
o dată pe an, o formaţie de muzică rock, venea în turneu.
îmi amintesc cum ţopăiau.

optimismul în genere avea un cuvânt greu de spus.
cu o oră în urmă i-am auzit la radio.
m-am gândit la înrudirea spirituală, la nădejdea lor, acum
vetustă, de a nimeri la ţintă, la nădejdea mea.

vineri, 11 iulie 2014

mă gîndesc la timpul
petrecut de Sonia. aștepta florile cu privirea
concentrată spre om.

deși el nu mai era demult un copil. nebunia ei blîndă
trecea ca o tangentă pe lîngă zidul băncii.
așteptarea ei făcea orice naștere fără sens.

vineri, 4 iulie 2014

Înaintea zorilor frumuseţea are chip cioplit
braţele olarului au plecat
strălucirea văduvei
e ca un mort între falduri.

oricâţi morţi ai pune alături
palmele mângâierii sunt mai sus
sau prea jos sau prea departe sau de neauzit
de nevăzut sau de nemirosit.

Înaintea zorilor roşeala izbucneşte în lacrimi.

joi, 3 iulie 2014

cu gândul la Stavroghin

Pentru că am stat cu obrazul puţin îndreptat spre soare am schimbat cuvinte simple şi pe urmă am râs mi-a ajuns dintr-o dată la urechi expresia: am petrecut un timp de calitate”. Mi-a venit să-mi dau două palme. Am bodogănit ceva. Aş fi vrut să mă trezesc din fantasmul subconştienţei universale. Aş fi putut cânta la fel de bine melodia pe care o auzeam repetată la radio prin 1987: noi sîntem tineri români şi avem inimi curate”.

marți, 1 iulie 2014

maşina lor preferată

se zvoneşte pe insalubrele rigole media că s-ar putea înfiinţa un califat.
acei sunniţi sunt renegaţi de alqaida însăşi, se spune că sunt foarte cruzi, adică un fel de esesişti
au avut chiar tupeul să iasă din negreala evului mediu cu acest stat.

până una alta îmi imaginez cum se pot omorâ oameni dintr-un palat cu o riglă
mi-l amintesc pe Churchill care susţinea că e imoral să foloseşti gazele toxice în lumea civilizată
dar împotriva beduinilor sau africanilor nu e nici o problemă.

să ne dăm puţin în spate, să le privim maşinile Toyota, noile săbii şi crimele. toată lumea ucide
dar unii pierd războaiele. aceste lucruri grozave pierdute de cei mai apropiaţi de
pocăinţă. siil.

luni, 30 iunie 2014

poem pentru Sonia

Ştiau ce-i iubirea când au luat în braţe rădăcina
singuratică
parfumul din sacul mic de levănţică? şi

Atunci El a suspinat în duhul său, ori,
cum spunea Dostoievski
s-a zguduit în duhul său şi s-a tulburat.  

Ce dezastru poate deveni o minune.
atunci a lăcrimat şi zguduindu-se iarăşi
înlăuntrul său a mers la mormânt, care era o peşteră,

Şi a poruncit: ridicaţi piatra. dar înainte de a-l striga,
a spus Tatălui: Mulţumescu-ţi Ţie că m-ai
ascultat. Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.

Asta-i învierea lui Lazăr: Marta, Maria, iudeii,
Toma Geamănul, Părintele ceresc şi omul
smerit care a fost ascultat.

luni, 23 iunie 2014

într-un album de familie am găsit
o frunză chircită pesemne
de respiraţia mea puturoasă. acolo era scris
ştiu bine cu litere de tipar TE IUBESC.

literele au dispărut
precum cerneala de pe hârtia de fax. acum
frunza seamănă cu o farfurie
de tort.
o dată pe săptămână sau mai des
privesc fotografia cu tatăl meu pe Ceahlău.
5 profile negre de tineri

văzute oarecum din spate. în stânga o stâncă
gri şi la picioarele lor norii alburii
răsfiraţi. fotografia e în contralumină.

Geaid locuia la Istambul T a murit de ciroză
2 necunoscuţi şi tata. toţi par că se uită
în aceeaşi direcţie şi nu au nimic de spus.

viva las vegas

Pe la mijlocul anilor 80 decupam
cu lama din almanahul Cinema
două fotografii cu Elvis.
într-una se vedea capul cu o freză
lucioasă şi ochi albaştri.
în cealaltă era îmbrăcat cu o cămaşă
şi pantaloni negri
purta bocanci negri
şi avea ochii tot negri.

În stânga şi în dreapta era flancat
de două fete în costume de baie
decente pentru zilele noastre.
într-o bună zi am vizitat un coleg
de clasă şi
l-am invidiat pentru că
pe spatele uşii avea lipit un poster
cu Elvis în mărime
aproape naturală.

Avea şi fotografia
cu bustul lui Bruce Lee  zgâriat pe piept.
în altă cameră am vazut postere
cu Madona şi cu Michael Jackson.
Cristi Fedorciuc spunea că la Beateles
se urla cel mai tare. lucrurile astea par
acum baloane de săpun.
uneori aşa mi se par
oamenii.

duminică, 8 iunie 2014

pentru un text filozofic trebuie
o anume rigoare
o sintaxă specială care să imite
stilul aspru aşa zis ştiinţific.
un text filozofic ar semăna cu
lumina de mai pe la 6 dimineaţa.

dar eu nu pot face filozofie
pe marginea universului.
pur şi simplu nu pot.
nu pot să articulez: la început a fost
nimicul în locul sintagmei
biblice : la început a fost cuvântul.

marți, 20 mai 2014

(ce-i trebuie unei vieţi?)

are rost tot ce a fost tot ce ar putea 
să mai vină strecurat prin frunzişuri precum
razele soarelui uneori după-amiaza?

mi se par toţi oamenii străpunşi de lumină. 

momentul acela, momentul acesta, 
sarcina explicită, bobul de strugure ruginit în 
şosele precum Iisus pe streaşina lumii.

duminică, 18 mai 2014

M-am gândit la bucurie. La cât de nuanţată poate fi percepţia fericirii, la conexiunea nezdruncinată dintre bucurie şi suferinţă. Bucuria personală, restrânsă la imageriile eului nu poate fi bucuria adevărată şi s-ar putea putea ca tocmai aceasta să fie chiar una din rădăcinile chinului. Bucuria neîmpărtăşită, singulară, e un fel de drog, o lăcomie ieşită din vicleniile lumii.

sâmbătă, 10 mai 2014

ne legănăm, scormonim în pământ
ca orice copil, prietene:

e atâta deşert între noi! mai e puţin şi
vom ajunge, 

fiecare, la India lui.
în pădure nu există întrebări
sau răspunsuri. frunzele sunt oarbe
ca anul trecut,

lanţuri umede plutesc precum norii
în linişte foarte de sus un copil loveşte mingea
după un plan de păianjen

ca o siluetă ce şi-a pierdut spectatorul.

luni, 28 aprilie 2014

Aşa vin: noaptea, drumul, casa cu ferestre înalte şi puternic luminate
întrebările, singurătatea şi pe alocuri foamea.
Toate par să aibă o legătură cu un bunic. Un deget încovoiat,
sternul uşor scobit al mamei sau îndrăzneala ca un filament încins.

marți, 15 aprilie 2014

poem pentru Vladimir

istoria e destul de scurtă. 5000 de ani de lumină
legende arabe şi Putin s-o fi săturat de istoria Franţei.
dacă e să-i numeri pe cei mari
nu trec de 10.

testamentul lui Hitler, documentarele,
mi s-a părut că era sincer.
când te zvârcoleşti înseamnă că ai îndepărtat
reţinerea?  

la revoluţia din 89 m-am uitat mult şi revoltat
la televizor. a fost palpitant. am auzit
mai târziu că Ceuşescu în faţa rafalei
a strigat Trăiască Republica Socialistă România.

poate că era şi el sincer. cine ştie unde se termină
dragostea? iar sinceritatea e nedemocratică
s-ar părea. acum Republica Socialistă
România stă bine mersi lângăcel de-al treilea Reich.

luni, 31 martie 2014

Scobitul

Pe la 5 sau 6 ani lumea părea ok. Nu mai era la fel de stridentă ca-n prima zi. Părea, dimpotrivă, radioasă şi echilibrată, era atractiv să faci scufundări. să cauţi cochilii de melci. puteai să priveşti balirinii sau pe cei concentaţi în faţa unei mese de şah. Adulţii făceau lucruri ciudate şi lipsite de logică. le justificau inutil. îmi spuneam: asta săi fie o lecţie. Acum e momentul să memorezi cum nu trebuie să faci atunci când vei fi ca ei. pe urmă au mai trecut nişte ani. La radio cineva spunea că îl crede doar pe cel cu sufletul curat şi trupul nepângărit. Omul în cauză a trăit prin secolul 4 şi i s-a reproşat o bună perioadă că luat prea ad literam cuvintele lui Iisus care spunea că dacă mâna ta te duce în ispită, tai-o şi dacă ochiul tău te duce în ispită, scoate-l, atunci când şi-a tăiat organele genitale.

joi, 20 martie 2014

49

dimineaţa faptele Tale Doamne-s armată,
tropisme şi cuburi.

pentru ca mai apoi să le chemi la Tine
într-o parcare etajată

sau un năvod negru, cu evanescenţa-n cârlige,
hotar pe care nu îl vor trece.

miercuri, 5 martie 2014

postul Paştelui

De trei zile a venit postul Paştelui. Se spune că prima săptămâna este una specială, de pocăinţă. Am ascultat chiar luni predica părintelui patriarh Daniel şi la sfârşit o mare emoţie m-a cuprins când a spus cam aşa:

noi dăm ceea ce putem, postul, şi primim ceea ce nu putem, nepătimirea.

Uitasem cum e să te emoţioneze ceva spiritual. Doamne miluieşte-ne!

marți, 4 martie 2014

India/1

Seara şi pe urmă restul zilelor ce au urmat le-am petrecut acasă închis în camera cu perdele de stambă de pe Strada Austrului. Mi-am răsturnat cărţile şi m-am oprit la teatrul lui Ibsen. Colecţii vechi. Am ascultat la reportofonul adaptat pentru boxele Tesla din lemn de eucalipt Sinead O Connor this is the last day of our acquitance, the lion and the cobra, mandinga. În spatele geamului drapat am dansat încet. Mi-am admirat calabalâcul, maldărele de cărţi şi apoi rezemat de toc am privit prin fereastră. Câţiva dintre copiii vecinilor se jucau cu mingea. A trecut o maşină şi i-a întrerupt însă imediat au declanşat zarva glasurilor care parcă subconştient mă purta cu gândul spre primăvară. În septembrie. În clipele acelea mi-am spus cred că ar fi o variantă să plec în India, m-a, gândit că nu e mare lucru.
Cărţi peste cărţi. Trebuia să scap de ele, mi-am spus. În pasaj la Universitate era un anticar cu o alură de mafiot neamţ. Purta o mustaţă la pachet cu pleata căruntă tunsă drept la nivelul umerilor şi era cel mai des îmbrăcat cu un trenci bej. L-am chemat să vină să aleagă ce-i place, să evalueze şi să-mi arate banii, cum se spune. A oprit o Dacie albă la poartă cu un scârţâit demn de liceenii rock&roll şi a urcat treptele în spirală care duceau la maiestuasa mea chilie. Am luat vreo 200 de dolari de la el pe nişte cărţi ce valorau la vremea aceea vreo 10000. Asta înseamnă să nu te pricepi sau să acţionezi ca un disperat. Atunci mi se păreau balast. A luat colecţia în original de la primul la ultimul număr a Convorbirilor Literare legate în piele şi o colecţie similară a Vieţii Româneşti. Într-o seară seară Sică m-a chemat pe la el şi mi-a dat 110 dolari. Era fericit că mă poate ajuta. Pe de altă parte i se părea cred fascinantă opţiunea de a dispărea. De a şterge cu radiera istoria ta personală. Nu asta chinuie oamenii: remuşcarile sau lipsa ferestrei din tavan? Părinţii mi-au trimis 50 de dolari înveliţi într-o scrisoare în care mama îmi scria să am grijă de libertate şi de sănătate. Rodica mi-a împrumutat 20 de dolari. Ea bănuiesc nu avea noţiunea dispariţiei şi nici nu mă simţeam în stare să-i explic. De altfel, o asemenea întreprindere cred că mi-ar fi făcut greaţă. Cert e că atunci când a pornit autocarul de undeva de pe o platformă cu pretenţie de autogară, în zona Dristor, stăteam la geam şi cânta în difuzoare  melodia aia melodramatică dacă pleci ia-mă şi pe mine. Ea se chircea cu mâinile ghemuite la subraţ într-un pulover împletit şi se lupta să nu plângă în faţa geamului. În total cu ce mai aveam eu, am adunat 400 de dolari. După orice calcul nu aş mai fi avut bani de întoarcere.
Cu vizele m-am descurcat relativ uşor. Viza de India e gratuită şi se obţine într-o săptămână. Şi acolo m-am dus prima dată. Mi-au pus pe paşaport un agţibild mare cât pagina pe care scria multiple entries şi completat de mână cu o cerneală neagră by land. Valabilitate 6 luni. La ambasala Republicii Islamice Pakistan s-a nimerit să vorbesc direct cu consulul, un omuleţ la vreo 60 de ani, firav, cu gesturi blânde şi nobile presupun cu mâini frumoase şi uscate şi cu privire din care tâşnea bunavoirea. Acest mod de a întâmpina l-am descoperit ulterior în tot Pakistanul, o ţară binecuvântată prin oamenii săi. Şi aici viza era gratuită iar când m-am prezentat să ridic paşaportul am oferit consulului un buchet de flori. Privirea lui a valorat cât o grădină.
Totuşi, am avut parte şi de un duş rece: consulul iranian. Tânăr la circa 30 de ani cu privirea ca mătasea broaştei de parcă stătea cu ochii înfipţi pe un ecran pe care filau dolarii. Mi-a luat de 55 de dolari din puţinul meu şi pe viză scria 4000 Rials care aveam  să aflu ulterior că e sub un dolar. În Bucureşti, după o săptămână poleită cu soare începuse să se înstăpânească toamna ca o cortină umedă şi rece. Acum plecarea fiind stabilită, şenilele fiind de neoprit cum spunea Hitler la un miting prin 1938 la urechea lui Chamberlain m-am hotărât să mai fac nişte vizite. Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Mina şi am căutat casa lui Decebal, domnul de la APDP care îmi povestise despre lagărele de concentrare şi de cum făcuseră troc românii cu câinii tranşaţi ai gardienilor sovietici cu deţinuţii coreeni. Decebal să fi avut vreo 87 de ani dar obrazul îi era neted şi de fiecare dată când îl vedeam îmi aminteam de vorba psalmistul: înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale. Deşi avea o vârstă respectabilă şi o experienţă de viaţă pe măsură era un interlocutor care te putea asculta şi niciodată nu devenea inflexibil. Pe o măsuţă cu milieu o doamnă radioasă mi-a asezat o farfurie mică cu dulceaţă de cireşe amare şi un pahar cu picior înalt cu apă. Ţin minte că aveam incertitudini referitoare la natura duală a lui Iisus şi i-am expus toate îndoielile mele cu destulă elocinţă. Mi-a spus doar: aşteaptă! şi s-a ridicat pentru că soţia lui trebuia să iasă. Când a revenit mi s-a părut că norul acela de întrebări dispăruse.
            Nu avea sens să fac tam tam, să mă împăunez cu intenţii şi apoi, chiar dacă s-ar fi schimbat ceva în structura mea ca urmare a călătoriei planificate asta ca adult trebuia privit cu scepticism. Detestam secretele care nasc ambiguităţi. M-am tuns zero cu o zi înainte. Printre altele m-am sfătuit şi cu o prietenă mai veche. Nu mă aşteptam să înţeleagă aşa de precis. Mi-a spus:
-          Du-te  să te lămureşti. Nu eşti singurul visător, toţi avem vise. Eu visam să
zbor cu aripile mele. La propriu. Sunt mai ciudată ca tine, ia seama. Dar când vei veni dacă nu vei putea să uiţi atunci sper să accepţi că e mai potrivit să culegi florile de pe marginea drumului. Unele visuri trebuie lăsate în pace. Unele nu sunt bune, altele însă da.
Fata asta avea o gravitate care mă reconforta. Dar atunci când făcea o glumă râdeam de mă dureau fălcile. O chema Alice. Ar fi ascultat orice concert de vioară. Le adora. Nu putea să fie altfel. Asculta România Cultural şi stătea într-un demisol lângă Piaţa Rosetti.
            Şi eu, ca majoritatea românilor, nu reuşeam să depăşesc fantasma aceea a lipsei de orizont care îi fugăreşte şi azi peste graniţe. Acum, dacă mă pun în locul celuă care a plecat atunci sesizez că mai lipsea ceva: măreţia. Totul mi se părea mic, smochinit, greu sau imposibil de obţinut, România întreagă semăna cu o piatră de încercare.
După ce lucrurile au fost într-un fel aranjate plecarea în sine a fost grăbnică şi am simţit-o intensă ca o exasperare. Deşi înţeleg că sună prea liric, totuşi, aşa şi era, ceva din mine căuta unitatea.

            Dimineaţa întreagă m-am ocupat de detalii. Rodica mi-a fost de mare ajutor. Rucsacul era un s.h. din armata elveţină o raniţă de fapt şi nu era foarte generos aşa că am burduşit încă o valizuţă cu mâncare şi apă. Pentru că nu cu mult înainte fusesem într-un turneu cam bezmetic prin Turcia ştiam că începând de la Istambul apa nu mai este potabilă. Ori la mine conta orice peny. Am prin autocarul la mustaţă. A plecat de pe o platformă betonată de undeva de lângă piaţa Dristor. Secvenţele de la despărţire prefer să le sar. În afară de sentimentul confuz care-mi rostogolea stomacul mai cânta şi o melodie care pe atunci cred că tocmai se lansase a lui Cătălin Crişan, dacă pleci ia-mă şi pe mine ş.a.m.d. nu mai lungim ciorba.
            De la Bucureşti la Giurgiu sunt 60 de kilometri aşa că într-o oră jumătate eram cu autocarul pe panta haşurată care duce spre bac. Aici am aşteptat însă vreo 4 ore. Deja aproximativul începea să-şi dacă apariţia. Se lăsase noaptea stelele sclipeau bonome şi bacul în cele din urmă s-a urnit ca un animal greu şi orb. Ne coborâm pentru vize, ne mai dezmorţim articulaţiile, pe plăcuţele verzi scrie în chirilice. Câţiva oameni sau doar umbrele lor negricioase intră şi ies din gheretele slab luminate. Unul trânteşte o uşă care nu se închide din prima. O uşă cu rame albe şi pe mijlocul ei la partea superioară un afiş pe care scrie ceva indescifrabil cu markerul. Intru în vorbă cu un tânăr de 22 de ani de pe un scaun apropiat căruia îi observasem în prealabil mâinile uşor murdare, amprentele laterale ale indexurilor pătrunse de var sau ciment. Spune că tocmai a terminat de zugrăvit un apartament şi merge la Istambul să se îmbrace. Pare liniştit, senin.
            Încerc să-mi aşez în echilibru craniul în buretele tetierei să pot moţăi puţin. La primele ore se derulează pe fereastrele autocarului tufişuri joase şi în depărtare marea Marmara de un albastru profund. Pe la nouă cursa se termnină pe strada Laley în Istambul.

            Întreb şoferul mustăcios dacă are vreo idee de compania care operează traseul Istambul Teheran şi spre bucuria mea îşi zice: chiar asta cu care aţi venit. Ortadogu. Se uită într-un dosar şi-mi spune că peste trei ore adică la 12 e îmbarcarea. Doar trei ore în Istambul. O iau la talpă în căutarea unui exchange office să văd cum e cu banii iranieni, dar mai întâi opresc şi vorbesc cu cei de la agenţie.  2 ore 40 . O iau agale spre parcul de pe malul Bosforului, sau faleza Cornului de aur. Mă opresc pe o bancă şi aştept. Pescăruşii albi se vălătucesc în lumina aspră a dimineţii iar câteva raţe negre  se scufundă în apele după peşte, probabil. Prin vechiul Constantinopol mai trecusem de trei ori, o dată chiar cu un fişic de rulmenţi pe fundul rucsacului. Ce m-a impresionat întotdeauna în Istambul sunt chipurile, expresivitatea şi multitudinea ridurilor, zidul Bizantin gros de vreo 20 de metri de unde rezultă că oricât ai bate în retragere până la urmă tot apare o fisură sau trei ceasuri rele, pitorescul străduţelor, pieţele de peşte din oraşul vechi, Topkapî, Hagia Sofia, Moscheea lui Suleiman, afişele cu George Michael deasupra tejghelelor cu indispensabili, omniprezenţa mătăniilor, şi autogara. Autogara e cea mai mare din Europa are 336 de peroane are vreo cinci nivele şi seamănă cu un terminal de aeroport second hand. Şi podul peste Bosfor e frumos. Are zvelteţe şi seamănă lei cu cel din San Francisco.
            Întors în agenţie observ un asiatic atletic cu trăsături fine – ca mai toţi asiaticii de altfel- şi mă mă gândesc imediat că e musulman pentru că poartă o căciuliţă albă dantelată în vârful capului. Sau evreu? Evrei chinezi? Poate nu. Cumpăr bilezulm schimb ceva dolari în riali iranieni şi mănânc ceva repede pe genunchi. Autocarul e un Mercedes alb, tip vechi, că din generaţia celor numite şi bot de cal, aşa mă gândesc. Locul meu e chiar în spatele şoferului şi asta mi se pare un avantaj. Pe scaunul din dreapta stă un bărbat matur cu mustaţă desigur pe nume Esan. Ştie binişor engleza  şi-mi spune că se întoarce de la fratele său din Olanda. Locuieşte în nordul Iranului, o regiune muntoasă, într-un orăşel de provincie pe ţărmul mării Caspice. E proprietarul unui supermarket. Din ce am priceput avem de mers cam 48 de ore şi 3700 de kilometri. Am o hartă cu relieful pe care drumurile abia dacă apar. Nici nu-mi vine s-o deschid. Ne mai mişcăm să nu înţepenim, şoferii – pentru că sunt 3 – mai opresc ori să alimenteze ori să mănânce sau poate că se gândesc şi la noi şi fac cunoştinţă cu Ali, un tânăr de seama mea care tocmai îşi luase doctoratul în medicină la Bucureşti şi de bină seamă vorbeşte perfect româneşte, fără h-uri guturale. Printre altele îmi spune că e nemulţumit că e recunoscută diplima în occident. Asiaticul de care vorbeam mai devreme este indonezian. Era pe dumul de întoarcere dintr-o călătorie în Iordania cu o escală de câteva zile în Istambul şi acum avea de gând să parcurgă Iranul. Se spune despre şoferii iranieni că sunt foarte pricepuţi. Mă uit la ei, au trăsături adânci şi rafinate şi părul sârmos. Unul picoteşte în dreapta mea. De la Malatya încep controalele. Soldaţi cu uniforme, verzi cu ochi negri şi bănuitori trec printre scaune, se uită la fiecare în parte. Cu un baston cu măciuluie metalică unul dintre ei cu o caschetă cu stemă roşie atinge genţile şi păşeşte legănat mai departe. Să fi fost vreo 6 opriri. Pe dealuri se văd corturi cu semilune roşii. Reflectoare şi sârmă ghimpată. După mai multe opriri pentru masă şi celelalte intru în vorbă cu un iranian care stă în prima localitate de după graniţă. Îmi oferă fistic şi-mi povesteşte despre bunele şi relele din Iran. Suntem în Caucaz, se vede Ararat, locul în care s-a odihnit porumbelul lui Noe, luminat de ultimul soare peste zăpadă.
La graniţa turco iraniană Gurbulak-Bazargan se ciocnesc două politici diferite, fiecare simbolizată de câte un bust. În Turcia Kemal Ata Turk generalul devenit preşedinte, considerat reformator şi modernizator a conglomeratului otoman scrutând în depărtări şesul iranian iar de cealaltă parte aiatolahol Komeini orientat spre Turcia cu trăsături la fel de ferme şi cu fruntea încruntată. Din fericire, poate, popoarele nu-şi egalează liderii.
Stăm zece ore în vamă. În Iran se spune eşti binevenit cu Coranul. Şi cam atât. Mi se pare ciudat, după de am dat atâţia babi pe viză să obţin viză şi pentru cele 12 cărţi pe care le-am plimbat tot drumul cu mine aproape degeaba. Aşteptare. Ne consolăm cu ceaiuri şi biscuiţi. Mă simt oarecum fericit că am ajuns aşa de repede în ceea ce toată lumea e de acord că se numeşte orient. Esan, vecinul meu, povesteşte despre Persia vrute şi nevrute, de la împăratul Dariusm cultură, politică până la maşini şi rachete. Aflu că în Iran 20 delitri de benzină costă un dolar şi tot un dolar este echivalentul a 40 de pâini. Oricum îi dă tot cu dolari iese. Se pare că Marea Satană adică USA oferă un contrast destul de ispititor populaţiei largi. Îi spun că l-am citit pe Firdusi cu „Vitejiile cavalerului Rustem” şi imediat dobândesc o aură ca de intelectual în ochii lui. E încântat. În legătură cu România are totuşi o amintire gravă şi anume moartea fratelui său mai mic, la revoluţie. Au primit cadavrul fără  nici o explicaţie.
Mai aflu că în Iran se vorbesc mai bine de 5 limbi persana, afgana, aseta, pelhevi şi sagdiana. Nu e prea religios şi îmi spune un proverb similar cu ce avem pe la noi şi anume fă ce zice popa nu ce face popa. Nu-l contrazic, chiar dacă ideea mi se pare că merită o nuanţare. Râde şi se bucură că în România biserica e detaşată de conducerea politică, în Iran e diferit. Şi economia se face cu Coranul în mână. Hoţilor dovediţi li se taie mâna dreaptă, homosexualii sunt împuşcaţi, pentru beţivăneală se face închisoare iar fetele de la vârsta de 3 ani sunt îmbrăcate cu nişte anterie negre asemănătoare straielor maicilor ortodoxe. De altfel, trecânc prin Turcia mă intersectasem deja cu fel şi fel de ţinute ale sectelor islamice persane sau irakiene, unele care lăsau doar ochii femeior să se vadă iar altele chiar şi-n faţa ochilor purtau un fel de voal. Îi relatez că mie mi-au plăcut aşa, cu o căutătură limpede.
Atmosfera în autocar după două zile de la plecarea din Istambul a devenit de-a dreptul pritenoasă. Poate că majoritatea fiind iranieni se bucurau să-şi revadă ţara. Se fac opriri regulate pe marginea şoselei ca să mai respirăm şi altceva în afară de aerul condiţionat şi să ne potolim foamea. Dimineaţa, la o tavernă cu multe geamuri servesc caimac cu miere. Şi aici mierea se spune că e renumită.la prânz urmează un kebap dar mai gustos decât cel din faţa Gării de Nord. În aceste autoserviri de la marginea drumului mâncarea e stereotipă. Noroc că totul e foarte ieftin, ca şi economiile mele. În stânga şi în dreapta se întinde parcă la nesfârşit solul neroditor al vechiei Persii. Privesc pe harta mea ruptă dintr-un atlas geografic şi-mi închipui că mai la nord, spre Caspica, trebuie să fie păduri cu stejari pitici. Şi pescarii de morun care întind mrejele ca pe vremea lui Iisus.
            Traversăm alert oraşul Tabriz destul de întins şi dens populat în care aud că braşovenii au construit o fabrică de tractoare de mari proporţii. Ceva semnificativ în zonă. Tot acum observ că au dispărut acoperişurile şi au fost înlocuite cu terase pe care oamenii locuiesc sau usucă rufele. Ploaia e o raritate, probabil.
            Trecem pe lângă o impozantă centrală nucleară pe care o pictat la o scară colosală portretul aş spune mai degrabă răspicat al părintelui revoluţiei islamice Komeini. Islam înseamnă supunere sau în traducere directă în serviciul Tău. Tot sporovăind aflu unele detalii spuse cu inimă nepătimaşă, bune şi rele despre istoria recentă a ţării. Precum e arhicunoscut, până în 1979 s-a numit Persia şi era condusă de şah. Abundenţa petrolului din sudul ţării împreună cu o elită conducătoare coruptă au atras ca un magnet mii de capitalişti în special americani şi britanici. Odată cu ei au venit şi viciile, mi se spune, sau au scăpat de sub control mă gândesc. Viaţa a fost şi a rămas ieftină în Iran şi poate de aceea era un parc de distracţii în care oamenii locului erau doar un accesoriu ca rinocerii în Africa. Erau multe cazinouri. Se povesteşte că în Teheran se formase cea mai vastă reţea de case de prostituţie din lume, un fel de Thailanda al zilelor noastre, dar condensat. Cineva îmi spune că înainte de a apărea Cuba pe harta dezmăţului a fost Persia. Acestea s-au închis pe rând, una după alta şi destrăbălarea s-a mutat în final la ea acasă, adică în Vegas. În urma unor alegeri culmea democratice a câştigat partida clericilor condusă de Telegani. Dar şi aici e un mister, ori poate o crimă, pentru că Telegani a murit otrăvit la scurt timp şi a fost investit Komeini. Viaţa vicioasă a americanilor a intrat într-un conflict insolubil cu civilizaţia tradiţionalistă, chiar puritană, a majorităţii locuitorilor. Dacă stai în Teheran un oraş curat cu oameni calzi şi citeşti Omar Kaiam şi pe urmă Bukowsky înţelegi de ce aici în loc de America se spune Marea satană.
            Înainte de Teheran cu vreo 200 de kilometri te întâmpină o superautostradă cum nu o să vezi prea curând pe la noi. Indicatoare verzi, ochi de pisică, e seară şi ai impresia că treci printr-un tunel în aer liber. Nu mai avem mult de stat împreună şi Michael, micul indonezian desface un aparat foto Kodak de unică folosinţă şi ne fotografiază. Din Teheran vrea să plece direct spre Mashed, un loc sfânt de pelerinaj pentru musulmani.
            Cu circa 50 de kilometri în avans capitala se întrezăreşte. Nu sunt construcţii îndrăzneţe ci doar îngrijite, albe, cubiste şi plante exotice.
            La un sens giratoriu apare în faţă monumentul Azadi care se traduce libertate creaţie a epocii ultimului şah şi chiar în lateral se află Est terminal punctul final al celor 60 de ore de rodeo. N-ai cum să nu simţi tasarea vertebrelor şi amorţeala din pulpe. Moby Dickul nostru şi-a făcut datoria şi se retrage cu o curbă largă spre un peron unde fâsâie se cabrează şi parchează. Est Terminal se mai numeşte şi Azadi terminal. Ne luăm la revedere ne strângem mâinile, Esan îmi adresează câteva cuvinte şi apoi mă îmbrăţişează şi imediat sunt descumpămit. Peste tot scrie în grafie arabă şi nu cunosc pe nimeni. Habar n-am o iotă din scrierea aceasta nouă măruntă şi plăcută de altfel la vedere. Pentru că pusesem la timp întrebările potrivite ştiam că trebuie să ajung în celălalt capăt al oraşului la sud terminal sau Kazane terminal. O iau la pas printre oamenii necunoscuţi vorbăreţi şi am sentimentul că plimb o lume întregă cu mine. Mă îmbărbătez cu ideea fragilă că toţi suntem parte din acelaşi neam omenesc în care nu trebuie să-mi cu desăvârşire încrederea. Şi iată un soi de minune un turc cu cetăţenie iraniană – care îi detestă pe turci din pricina rapacităţii lor – are acelaşi drum cu mine şi se oferă să mă ghideze. Cumpărăm bilete şi ne suim în autobuz. Autobuze cu 4 uşi - urcări şi coborâri diferite pentru bărbaţi şi femei. Nu mergem prea mult. Kazane terminal are însă un aspect foarte modern structurat mai degrabă ca un aeroport. E circular şi are două nivele. Nu cunosc încă numele salvatorului meu turc şi se pare că a sărit orele de engleză sau nu a avut parte de ele. În câteva vorbe îi spun că voi ajunge în Himalaya şi imediat mă înfăşoară cu un fular roşu, mă opun, îi arăt că am deja un fular pepit dintr-o mătase groasă,  dar inutil. Are o prietenă Larisa. Ciudat cum oamenii pot să toarne totul dintr-o suflare. Îi spun că e un nume foarte frumos, jubilează şi-mi destăinuie că e cecenă. Mai vorbim puţin şi destul de greoi despre situaţia din Cecenia şi despre Dudaev. Minunea consta în faptul că unchiul său lucra la o agenţia Cooperative number 15 care operează curse spre Zahedan, cu plecare chiar a doua zi la 11 dimineaţa. Iau bilet. O clipă mă gândesc că poate am fost agăţat cu te racolează de pe peron taximetriştii de la noi. Ne despărţim cu mulţumiri reciproce  iar el cu o expresie pe care o stăpânea foarte bine don t mention it.
Aşadar iarăşi singur, noapte, stele, străzile ar trebui să fie sigure, aşa că o iau cu încredere la pas spre împrejurimile autogării, unde, după o logică simplă, ar trebui să existe măcar un hotel sau două. Zăresc însă caracterele latine pe o gheretă luminată de un neon obositor mă apropii scrie tourist information iar un bărbat îşi ţine cotul în palmă. Mă îndrumă spre un hotel Ferdoussi un cheap hotel aşa cum cerusem de altfel. Îmi spune cât face taxiul e amabil, i se închid ochii.
Când ajung la hotel nu am timp de admirat camera de cămin muncitoresc cu baie pe hol ci mă întind, primă oară, după 4 zile. Ce iubeam mai demult patul! Închid de două ori uşa şi dorm.

De oboselă am impresia că plutesc.

marți, 11 februarie 2014

48

sunt şi orele neştiute de nimeni
lunile pline în care negociezi
direct  

fiecare vede încrâncenarea oasele
de sârmă sfâşie pernele
şi norii sunt păsările decapitate.

sâmbătă, 8 februarie 2014

47

lucrurile ce păreau groaznice au rămas de neînţeles
şi întrebările în faţa şemineului  ca o ispăşire
nedureroasă plutesc prin somn. peste ape.

unu şi cu unu fac limpede. între zidurile vechi
lucrurile se duc împreună cu tine. de aceea nu-i bine să
vezi piramide. 

vei merge cu ele până la capăt? podul acela se termină
cu bine? când vei sta îngropat şi
 vei călători spre dragostea maternă.
Poezia nu rezultă din poetizare, miezul liric care poate să apară într-o naraţiune, o descriere sau chiar într-o reflexie sinceră asupra împrejurărilor. 
Scriu nu dintr-o nevoie stringentă ci mai degrabă dintr-un regret. Regret că lumea este aşa cum este. Interlocutorul cel mai adesea nu e de nici un folos. Apoi regret că regulile nu sunt mai puţin difuze pentru ca mintea unui copil să rămână, odată cu vârsta, limpede. Regret că umanitatea din om poate aşa de uşor să lunece în absenţa unei scări rulante sub forma unor înaintaşi străluciţi a unor părinţi sau a unei companii calde spre anomalie şi înstrăinare. Regret că s-au dus pe apa sâmbetei cele mai multe clişee culturale, adesea tradiţionale sau familiale, care aveau rolul să stârnească nevoia de înălţime. Regret supremaţiei tipologiilor contra misterului şi persoanei. 

joi, 6 februarie 2014

46

Oamenii s-au săturat de ideologii de traiul la bloc
de singurătate de întâietate s-au plicitisit
de lucrul în echipă s-au săturat să fie creativi
să gândească să trebăluiască precum roboţii să fie politicoşi
să aibă un gol în suflet (a fi credincios li se pare
mai mult ca oricând un ev în care nu se întâmplă nimic)

Până şi lucrurile care ar fi trebuit să-i entuziasmeze
cele atent cultivate - muzica poezia filmul libertatea dragostea
sexul - le-au pus în aceeaşi troacă ca pe nişte mănuşi
umede şi nefolositoare. Oamenii - s-ar putea extrapola –
s-au săturat de traiul bun de la ţară de cinematografe
de cârciumi de cărţi de ştiri ce să mai vorbim.

Oamenii au obosit să urle pe stadioane s-au săturat de somn
de nopţile albe s-au săturat de semnele apocalipsei
de căinţă de iertare de răbdare în special. Oamenii
s-au săturat de patimi pentru denumirea lor vetustă s-au săturat
de egalitate şi democraţie. Oamenii de azi mai mult ca oricând
traversează deşertul cu o percepţie luminoasă despre zâmbet.

marți, 4 februarie 2014

45

pe facebook twitter sau
pe siteurile literare va fi linişte ca-n arhivele
Stasi -  totuşi un chelner rătăcit -
în penumbra veiozei ca

un fluture orb va rătăci la frontiera vorbelor
între iertare şi glumă
un clown va luneca pe o coajă de banană
conturul umbrei se va gândi la înaintaşi

la Maya sau la mrejele rupte atunci oamenii
vor trece la fapte vor întâlni ciuma
vor fi mai atenţi la coplărie
vor lua în prizonierat fericirea.