despre inima ce nu o mai are

poeţii sunt un imperiu

dar asta nu-i de bine pentru s-a dus că vremea lor.

să fim realişti:

nici ei nu mai cred în cuvinte.

în lumea modernă au apărut jazzmenii, rockerii

dar şi aceştia au pierdut credinţa

în acel meşteşug. în primul rând au dispărut amfiteatrele

în aer liber. cele antice adorm pe un zâmbet.

vedeţi, poetul suceşte cuvintele ca pe nişte curve.

metaforizează, uită în general că povestea e simplă.

imperiul are câţiva rangeri rătăciţi în tranşeele

albe. ei se ghemuiesc ca un vierme.

problema poeţilor e chiar problema occidentului cu diabet

zaharat. cu privirile tăvălite în hău.

s-au dus preoţii, doctorii, miniştrii, judecătorii,

viaţa e un videowall.

să fim bine dispuşi. omul nu are conţinut,

omul nu se mai îmbujorează, omul e legat la aparate

şi spune că, logic, moartea e revenirea la starea

de dinainte de naştere,

despre ce ar mai putea să scrie poetul? despre acasă?

despre cum a visat el că e strâns la piept?

tot despre slăbiciune şi obrazuri bătătorite în pernă?

despre inima ce nu o mai are? ce farmec poate fi în uitare?