Ciudat cum folosesc oamenii cuvântul dragoste, cu o dexteritate ordinară, precum gestul de a îmbrăca o rochie, a deschide ușa sau a ridica de pe masă o ceașcă.
Ciudat cum locurile în care stăteam, chiar cât de puțin, veneau după noi fâlfâind ca un pescăruș disperat! Prea simplu.
Atâtea chipuri și, simultan, fiecare poate fi iubit în alte feluri!
Este iubirea păcat?
Atâtea fapte și aparențe și atingeri sau lipsa tuturor la un loc!
Tu poți spune sus și jos?
Sau obișnuința, e dragoste? Nicio calitate nu e ceva.

Uneori mă gândesc: oare nu e un gater care te despică în două?
E un copac?
Care este fața ta cea mai adevărată din somn?
Pentru mine, dragostea e un sit arheologic pentru ființele căzute din cer sau din miez de pământ. Sau un laborator demodat.
Ciudat e că am prin buzunare o pensulă și o lopățică de os plăcut înmiresmat.