duminică, 31 iulie 2011

primăvara în somn

sărutările noastre mai miros a struguri
deşi se lasă o ceaţă
ca şi cum ne-am ridica deasupra cartierului
şi ne-ar plimba cineva cu un car cu boi

degetele noastre când se-ntâlnesc au făină
pe vârfurile pietroase
şi fân şi orice atingere e ca şi cum
am da la parte câte un bob negru de orez
din zăpadă

florile de măr au căpătat o anumită adâncime
iar copilul aleargă în faţă cu părul turtit
din cauza somnului
cu fericirea lui care iese cu un clipocit
de vorbe neajutorate

şi lumea se adună şi pleacă 
cu un soi de resemnare fină ca o dună de nisip 
într-o margine de asfinţit
cu o melancolie dulce şi întrebătoare.

marți, 26 iulie 2011

peisaj cu paşi de platină

chiar azi mi-a ieşit în cale pe o porţiune caldă în care trotuarul
se lăţea cu frenezie spre fântâna arteziană de la Nordic
o bombă sexy care realmente era să mă dărâme.
40 de ani spulberaţi. ne-am fixat o secundă şi-apoi a trecut
cu taiorul şi fusta de in pe nuanţa cafelei cu lapte
cu părul blond platinat peste două cupe orgolioase şi aerisite
cu porii largi şi foarte departe de unele limite.
ducea cu ea steagul piraţilor era ca un ac prin aerul veşted
deşi purta nişte saboţi de pânză normali cu tocul de plută
la sfârşitul picioarelor lungi şi bronzate şi pline de albumină
(aşa a fost, să aflu de la Thomas Mann) fâşâind inauzibil şi lacom.
evident mă holbam cum trecea ca un melc cu cochilia înaltă
pentru ca apoi, plin de schije şi ameţit,
să cântăresc puţin ce-o fi mai acceptabil: această imagine sau burqa?
însă mai târziu, odată ajuns acasă, am zis să încerc o descriere.

vineri, 22 iulie 2011

zidurile uitate

                                                           după o idee de Florin dan Prodan

Viaţa mea ce frumoasă ai fost!
şi eu voiam să te schimb.
cine a privit spre mine odată
(cu un fel de singurătate catifelată)
ştie cum alergam zile şi nopţi
pe terenul accidentat socotind
loviturile ca pe o monedă
aruncată spre soare.

iar acum stau pe bancheta pluşată
a unui tren ponosit ca o mătanie
(sau o verigă-ntre veacuri)
şi privesc prin geamul cu ploaia pietrificată
şi albă încrustată pe el
copacii răzleţi ori zidurile uitate
într-un dezechilibru prezent
cum îmi şterg ochii, fără nicio lacrimă,
şi îmi spun ceva complicat în şoaptă .

miercuri, 20 iulie 2011

când somnul stă cu pieptul lipit de pereţi

câteodată aud cuvintele mortului
care a vrut să atingă
originea pasiunii
ca pe-o fisură în tavanul seren
sau un tropot de cai
prin albul parfum al dimineţii de vară
(când iarba atinge şi ea aceleaşi prăpăstii)

cum stau ghemuit pe marginea scrumierei
contemplând aripile unui ţipăt
adesea îmi spun, desenând pe hârtie
cu degetul ceva de neînţeles, că
există o legătură între capul meu răvăşit
şi stelele nopţii
un fel de strună de vioară care se lungeşte
ireversibil şi care plesneşte
undeva pe la marginea lumii
ca un cuvânt dispărut într-un ochi de nisip,

câteodată, credeţi-mă, aud cuvintele mortului
când noaptea e o draperie groasă
iar zidurile se înclină uşor din câlcâie
şi-mi spun că toate aceste visuri compacte
şi imagini de oameni
nu sunt decât nişte orizonturi suave
pentru că trebuie să existe o legătură între
originea pasiunii spaimă
graţie şi sufletul meu rupt în două.

luni, 18 iulie 2011

soneria

astăzi ea a sunat la uşă de mână cu un băiat de fapt
semăna mai degrabă cu o femeie drapată în nisipul ei verde
sau poate era doar un tramvai care a lovit din greşeală
primăvara-ntre umeri sau o boare spăimoasă
avea fardurile scurse în sus ca propriile mele aţe
de care mă agăţ dimineaţa avea nişte păsări în loc de păsări
învârtejite pe cer şi eu mă uitam prin tunel

astăzi ea a venit la mine cu o lume pestriţă
cu uraganele hoţii prostituatele licuricii şi camioanele de bca
dar şi cu trenurile de împuşcaţi
şi ţinea la vedere un rinichi învelit într-un ziar
iar eu m-am bătut cu  pumnul meu liber în piept şi i-am spus:
ea mi-a dat să gust! şi-a ierta nu-i uşor
şi ea tăcea ca un nor alb de mână cu băiatul acela la uşă!

Milonga de Manuel Flores

(J.L.Borges - A.Troilo)

vineri, 15 iulie 2011

Gestul cutare

Contează mult, extrem de mult, dacă
săvârşeşti sau nu gestul cutare
De pildă, dacă schimbându-ţi toamna
domiciliul, dispui chiar tu de prima mutare
Ca la şah, sau dacă ieşi din casă cu umbrelă,
fie că e soare sau plouă.
hazardul viclean pîndeşte din orzuri verzi,
cu pupila dilatată de rouă.

Acordă, te rog, versului acesta din mijlocul
poemului o adâncă semnificaşie.

E limpede: nu-ţi este totuna să apari într-un
Mercedes de ultimă generaţie,
Sau să umbli desculţ ca Al. Paleologu într-o
fastuoasă vară prin Roma.
Fiecare gest îşi decantează instantaneul
propice, aria domestică şi aroma.
După ce i se scutură floarea turmentată,
vizibilă, persistă în aer doar fructul,
Ca o ruină răcoritoare, precum de pe vremea
marilor Romani apeductul.

Stefan Augustin Doinaş- Aventurile lui Proteu
sau Augustin pe când era fericit, nota noastră

joi, 14 iulie 2011

fila 11

Astăzi a fost luni şi ca atare o zi plină de trambalări de tot felul cu umblătură de-a mea şantierească, aprovizionare, poliţie că mi-a dispărut nişte schelă şi tam nesam seara tata cu mama împreună cu doi septuagenari soţ şi soţie domnul fiind coleg de promoţie a şcolii sanitare anul 1956 cu tata. Grătare, fum şi ceva băutură dar şi multă transpiraţie căci a fost o zi caniculară. Şi cu toate astea două idei m-au zgândărit, nu mi-au dat pace. Una în legătură cu Dumnezeu iar cealaltă cu sexualitatea. (În loc să mă gândesc şi eu în sfârşit cum să îmi plătesc definitiv datoriile şi să mă îmbogăţesc.)
  1. Ideea despre Dumnezeu este legătura Lui cu omul prin simţuri. Stiu că sf. Macarie prin secolul trei spunea că e destul să ridici braţele la cer şi Dumnezeu răspunde. Eu, ca om pragmatic cum mă consider, înclin să cred că sfântul chiar la asta se referea. Gândurile astea mi se trag de la miresmele primăverii şi ale verii. Mirosul de tămâie şi smirnă, sau de frunză de nuc, sau de tei sau de iasomie sau de salcâm sau de lăcrămioare sau cel suav şi subţire de garoafă. Până şi acele mirosuri fetide de zoaie de alge de urină gudronată din gări pot fi călăuzitoare. Dacă omul nu ar vedea sau nu ar auzi poate că tot ar putea să găsească un drum. Totul e să fii atent la fiecare simţ, ca şi cum ai urmări într-un concert firul fiecărui instrument în parte. Cea mai bună mâncare sfântă am căpătat-o într-un pocal de frunze la Golden Temple din Amritsar. Poate că în fiecare simţ este scris unde este susul şi josul, stânga dreapta, sau ocolire.
  2. Al doilea lucru mi-a azi venit ca urmare a comentariilor unor băieţi pe stradă cu privire la o fată cu fusta scurtă. Nu ştiu acum dacă avea şi mintea scurtă, asta nu e problema mea. Comentariile lor m-au făcut să mă gândesc că acele fete vor fi odată mame. Şi, coroborat cu amintirile mele cam nefericite de pe vremea când căscam gura la un post tv pornografic (nemaivorbind că internetul e plin, până şi la bancă pe ecranul tactil e una cu picioarele goale) am ajuns la concluzia că sexualitatea din ziua de azi e un fel de crimă. Parcă mai uşor îi poţi arăta unui copil cum se împuşcă un om în cap decât o scenă pornografică. Măcar acolo poţi să-i spui că e film şi nu e adevărat. Ajunge să fie ceva aproape absurd. Prin genul acela de sexualitate se omoară sufletul chiar şi acela social, mai încet, dar sigur, e ca o educaţie nefastă de care nu vorbeşte nimeni din cauza slăbiciunilor. Iar ieri, mi-a ieşit în faţă o tânără zveltă şi frumoasă şi mi s-a părut atât de fragilă ! Am simţit că ar trebui acoperită, păstrată.
Ar trebui să se acţioneze cumva pe plan social !

miercuri, 13 iulie 2011

saltul

aprinse o ţigară şi îsi privi viaţa cu un soi de resemnare a încăperilor înalte şi întunecoase
pe urmă strecură o privire spre ziarul Le monde împăturit pe o margine de masă
în zare ochii i se se loviră de ceva negru si ceruit asemănător unui dos de oglindă
mai departe învârtejeala porumbeilor 
forfota unor vrăbii în tufişul înalt cu frunzele mici şi nuanţe de verde brun
imagini pe undeva determinste care îi aminteau de Burgas şi crengile grele ale teilor în floare
omul care admira pe plajă dimineaţa cu cea mai senilă emoţie salturile delfinilor
cu o motivaţia lor neînţeleasă ca un fel de bucurie infinită.

vineri, 8 iulie 2011

cineva a ucis şi de aici

ridicolul atingerilor de mână a legănării palmelor
celor doi posibil îndrăgostiţi un tăune şi neliniştea veche
sub lumina roşiatică şi difuză a stâlpilor fluorescenţi

într-o singurătate aerisită
universul îmbrăcat cu haine ceţoase ca o metaforă teribilă
şi urâtă asemenea amprentei de bocanc
sau a privirilor fără timp muiate în lapte fiindcă cineva a ucis.

mama tata şi luna şi cărţile dezordonate din raftul de sus
o frumuseţe stingheră
sau o zmeură sub frunziş
şi nişte linii lungi lungi care la urmă scrâşnesc pe o margine.

marți, 5 iulie 2011

poem

mă ameninţă ceva cu miros de carne arsă şi cârpă putredă
un spin prin ceaţă un soi de tristeţe palidă sau de teamă
sau de nesiguranţă
un fel de tremur al cuburilor de lemn de la bază

vine un gol ca o gură sau o cositoare şi iese brusc de sub apă
(astăzi am citit undeva că nici viitorul nu mai este ce-a fost
şi nu am la mine decât puţine vorbe uşoare în faţa lăcomiilor lunii)

vine un strămoş mare cât propriul sicriu şi îmi scobeşte somnul
şi îmi scoate rădăcinile de parcă ar fi ale lui
şi nu ne iertăm decât prea târziu după ce alunecăm amândoi
pe un sânge negru de măcelărie

mă ameninţă ceva ca o foame sau ca o nălucire de moarte
şi toate definiţiile acestea imprecise sper să plouă ca săgeţile bune.

vineri, 1 iulie 2011

peisaj

pot să stau rezemat de o cicatrice şi să visez
că soarele e un fel de maternitate
care se zgâlţâie peste pleoape cu norii şi cu urletele zdrenţuite
precum valurile cu cele câteva rotule desperecheate şi împinse la mal
de o limbă de vacă împreună cu unele ierburi pestilenţiale
precum milioane de răstigniri înecate
(e şi aceasta o modalitate de a trage aer în piept
când totul porneşte doar din această mână care te strânge mereu
mereu pentru ultima dată),

pot să mă sprijin chiar şi de picioarele subţiri
ale adolescentului care citeşte Longfellow în formatul de buzunar
cocoţat deasupra unor stabilopozi
zăbovind deasupra chinului unor fetuşi izbiţi cu voluptate
şi pot să alunec cu aceeaşi tristeţe cumpănită
cu care sparg câte o umbră
după fiecare an după fiecare bucurie de care mă şterg la gură
cu o scârbă egală cu veacul,

pot de altfel să merg cu toţi laolaltă uşor beteag cu ceva nisip infiltrat
ca o oboseală în glezne
(nimic mai fals sau mai adevărat că trecerea unui loc
prin aceeaşi fericire umedă
şi usturătoare ca umbra fântânii în piept e o crimă) şi desigur ca pot
să mă îmbib ca un burete de o ură nebănuită
ca un cavaler neolitic cu gura lupului de aramă ridicată deasupra
ca un vagin hăulind foamea grozavă a străbunilor

acea foame imensă a străbunilor cu ochi ascuţiţi de pământ
precum babele sau sfinxul sau cuvintele scoicilor înăbuşite-n nisip
(toate astea mă neliniştesc ca propria mea foame
de o tristeţe echilibrată dar cu atât mai sănătoasă)
şi poate de aceea stau întins peste o cicatrice
şi îmi creşte o plajă nelocuită în timp ce îmi spun
că soarele e un zeu binevoitor şi toate clădirile se vor elibera imediat
ce imaginile oamenilor din mine vor fi terminat de visat
şi vor da mâna cu marea şi cu nisipul şi cu toate umbrele sparte pe buze.