zidurile uitate

                                                           după o idee de Florin dan Prodan

Viaţa mea ce frumoasă ai fost!

şi eu voiam să te schimb.

cine a privit spre mine odată

(cu un fel de singurătate catifelată)

ştie cum alergam zile şi nopţi

pe terenul accidentat socotind

loviturile ca pe o monedă

aruncată spre soare.

iar acum stau pe bancheta pluşată

a unui tren ponosit ca o mătanie

(sau o verigă-ntre veacuri)

şi privesc prin geamul cu ploaia pietrificată

şi albă încrustată pe el

copacii răzleţi ori zidurile uitate

într-un dezechilibru prezent

cum îmi şterg ochii, fără nicio lacrimă,

şi îmi spun ceva complicat în şoaptă .