vineri, 22 iulie 2011

zidurile uitate

                                                           după o idee de Florin dan Prodan

Viaţa mea ce frumoasă ai fost!
şi eu voiam să te schimb.
cine a privit spre mine odată
(cu un fel de singurătate catifelată)
ştie cum alergam zile şi nopţi
pe terenul accidentat socotind
loviturile ca pe o monedă
aruncată spre soare.

iar acum stau pe bancheta pluşată
a unui tren ponosit ca o mătanie
(sau o verigă-ntre veacuri)
şi privesc prin geamul cu ploaia pietrificată
şi albă încrustată pe el
copacii răzleţi ori zidurile uitate
într-un dezechilibru prezent
cum îmi şterg ochii, fără nicio lacrimă,
şi îmi spun ceva complicat în şoaptă .

2 comentarii:

  1. aveti grija cu viteza, a trecut secolul ei

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule anonimus, tin sa va atentionez completamente dezinteresat ca trenul nu era nici macar rapid. Si erau multe halte.

    RăspundețiȘtergere