peisaj

pot să stau rezemat de o cicatrice şi să visez

că soarele e un fel de maternitate

care se zgâlţâie peste pleoape cu norii şi cu urletele zdrenţuite

precum valurile cu cele câteva rotule desperecheate şi împinse la mal

de o limbă de vacă împreună cu unele ierburi pestilenţiale

precum milioane de răstigniri înecate

(e şi aceasta o modalitate de a trage aer în piept

când totul porneşte doar din această mână care te strânge mereu

mereu pentru ultima dată),

pot să mă sprijin chiar şi de picioarele subţiri

ale adolescentului care citeşte Longfellow în formatul de buzunar

cocoţat deasupra unor stabilopozi

zăbovind deasupra chinului unor fetuşi izbiţi cu voluptate

şi pot să alunec cu aceeaşi tristeţe cumpănită

cu care sparg câte o umbră

după fiecare an după fiecare bucurie de care mă şterg la gură

cu o scârbă egală cu veacul,

pot de altfel să merg cu toţi laolaltă uşor beteag cu ceva nisip infiltrat

ca o oboseală în glezne

(nimic mai fals sau mai adevărat că trecerea unui loc

prin aceeaşi fericire umedă

şi usturătoare ca umbra fântânii în piept e o crimă) şi desigur ca pot

să mă îmbib ca un burete de o ură nebănuită

ca un cavaler neolitic cu gura lupului de aramă ridicată deasupra

ca un vagin hăulind foamea grozavă a străbunilor

acea foame imensă a străbunilor cu ochi ascuţiţi de pământ

precum babele sau sfinxul sau cuvintele scoicilor înăbuşite-n nisip

(toate astea mă neliniştesc ca propria mea foame

de o tristeţe echilibrată dar cu atât mai sănătoasă)

şi poate de aceea stau întins peste o cicatrice

şi îmi creşte o plajă nelocuită în timp ce îmi spun

că soarele e un zeu binevoitor şi toate clădirile se vor elibera imediat

ce imaginile oamenilor din mine vor fi terminat de visat

şi vor da mâna cu marea şi cu nisipul şi cu toate umbrele sparte pe buze.