miercuri, 18 decembrie 2013

32

la fel ca-n orice zi oamenii se sinucid
ori îşi comandă pizza.
e de neînţeles.

preşedinţii fac planuri pentru popoare
aflate la mii de kilometri
mexicanii emigranţi iau bilete la loterie

fanii urlă pe stadioane îşi mai vopsesc şi
faţa. e destul un singur gram.
un strop de ploaie şi firul se rupe.

nu este echilibru în onestitatea mişcării.
unduirile trestiilor sunt o pisică
pufoasă pe bordul tramvaiului roşu.

nu voi conteni să mă mir! la fel ca-n orice
zi prietenii vor fi departe
şi cărămida o vei pune singur pe masă.

zidurile vor fi tot mai înalte buricul
oceanului tot mai important iar
femeile vor colinda rătăcite prin malluri

părăsite prin iarbă. şi cine sunt îngerii?
sunt bătrânii cu faţa la perete ce lăsă fluturii 
să zboare în tihnă!

luni, 16 decembrie 2013

31

s-ar putea aranja diferit
fără ţipete sau focuri
şi mai ales fără nicio dimineaţă:

doar plutirea de la o noapte
la alta.

Sorin Catarig

Am citit zilele astea poeziile unui poet despre care nu ştiam şi nici acum nu ştiu mai nimic. Se numeşte Sorin Catarig. În total am citit vreo jumate de carte, am parcurs recomandările de pe coperta 4 şi pot spune că mai tot mi-a plăcut. M-a făcut să percep poezia ca muzică. Eu mereu mi-am spus că trebuie să fie ceva, acolo, cât de firav, de transmis. Şi detestam în sinea mea acel tip de expresionism flambat care seamănă cu un balon scump. Dar muzica, până la urmă, transmite ea ceva. Şi aşa începuse să-mi placă volumul. Din păcate nu-l  mai găsesc, nu ştiu pe unde l-am pus. 

30

ce frumoase sunt florile aici
unde nu le vede nimeni!
şi soarele, în sinea lui,
nu lasă nici un cuvânt să treacă.

29

banca pe care erai aşezat va fi acolo
nervurile vor umbla pe sub vopsea
guşa bătrânului pe sub bandaje
şi nopţi, crede-mă, sau fă cum vrei:

capul tău e un boboc de lămâi alb
cizmele scofâlcite de trei ani
sunt la fel: te-ai gândit vreodată că
te mişţi înăuntrul unei scântei?

vitejia sufletească şi toate cele bune,
ca un gândac, le-ai adus la mine.
foile simt ceva din cuminţenia braţelor
şi copacii aceia tineri ce mai fac?

marți, 10 decembrie 2013

Câteva zile la rând am citit în paralel poezia lui Vasile Voiculescu şi lirica americană. Voiculescu: un recuperator al limbii cronicarilor şi haiducilor, apologet al tăinuirii. Un poet care învăluie cu prisosinţă, în contrapondere cu lirica slang care parcă ar avea singurul ţel acela de a descifra de a macula acele îmbinări ale orizontului nici aer nici apă.

Ce voiam să transmit: diferenţa dintre Gauguin şi Polaroid.

duminică, 8 decembrie 2013

28

ne întrebăm dacă nostalgia
se poate justifica.

fotografiile ce rastignesc
bairamurile sau ceaiurile
frăgezimea trupului
aroma aceea avea greutate?

gesturile hărăzite pentru floare au sens?
niciodată nu ştii pe loc
cand strălucirea e de faţă
oricât de târziu.

cand nu mai e nimic de 
adăugat sau atunci când ucizi
e tot graţie?
astăzi Iisus a venit la mine
în toată splendoarea
literă cu literă
ca un model

orice om necoborât mai posedă
o masă prăfuită anii
rămaşi
abajurul

lumina ce n-o poţi uita.
astăzi Iisus a venit în sânge
cu albul său blând
ca o cascadă

orice om ar trebui să nu aleagă
din livadă ascuţimea
să ierte
amănuntele.

vineri, 29 noiembrie 2013

Antidemocraţia

Democraţia nu este marele bine universal, nu e un medicament nu e fericirea. Cu toate că istoric, s-ar părea că permite ceva inventat de ea însăşi, şi anume progresul, e doar un efect mimetic şi statistic. În termeni reali nu este un plus pentru persoanele ce compun societatea. Nu există progres în genere. Caracterul ei de masă contorsionează libertăţile individuale după cum vom arăta:

În mod eronat, dar unanim acceptat, se consideră că orice ţară democratică e o ţară liberă. Prin această asociere se dă un soi de restart istoriei, al istoriei secularizate. Dar în accepţiunea noastră libertatea este abuziv ataşată democraţiei. Dacă libertatea există ea este oferită omului prin naştere, nu prin vot. Se uzitează adesea termenul de “libertăţi democratice”. În fapt, esenţa democraţiei, votul, nu rezidă decât în libertatea de a alege. Însă libertatea votului nu poate fi una coercitivă. Ar fi un bine făcut cu forţa. De aceea, considerăm că democraţia îngrădeşte dreptul omului de a nu alege, care, este la fel de fundamental, devenind o contradicţie în termeni, precum materialismul dialectic. Dreptul de a merge la vot, de a alege, presupune în primă instanţă acceptarea de a alege să nu mergi la vot. A nu te prezenta la vot înseamnă, în final, tot un vot. Fie şi unul de blam. Formele actuale ale democraţiei nu iau consideraţie ipoteza deloc neglijabilă de a nu avea din ce alege.

În esenţă, libertatea individuală nu se poate subscrie unui sistem politic chiar dacă acesta se autointitulează “democratic”. O poetă americană spunea prin anii 50: în natură n-ai cum alege florile îşi leagănă corola-n vânt soarele şi luna sânt aşa cum sânt... Mai toate partidele moderne au ataşată ca o coadă de maimuţa denumirea democrat. Dar libertatea este un dar de la Dumnezeu. Mai mult, libertatea în cadrul sistemelor politice, are sens numai în legătură cu responsabilitatea. În fapt, ceea ce se popularizează este libertatea de a greşi ca să intrăm puţin mai adânc în problematica morală a sensului. În nici o religie, mii de ani, nici un dumnezeu n-a scos o vorbuliţă, nici o circulară, despre democraţie. Ba dimpotrivă. Peste tot e vorba de porunci, coduri şi dragoste. În religia lui Hristos este cunoscută expresia: cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi. Dar denaturarea substanţei ontologice omeneşti a ajuns atât de departe încât adevărul a devenit de multe ori o informaţie searbădă. Un set de instrucţiuni. A intra în problematica adevărului e dificil şi prea filozofic pentru o scurtă apreciere despre democraţie. Cu toate acestea, credem că ar fi nimerit să menţionăm părerea noastră despre adevăr, în acord cu mistica răsăriteană şi care în puţine cuvinte se rezumă la sintagma: esenţa adevărului este existenţa. Cu alte cuvinte întruparea lui Dumnezeu are sensul de a pune în valoare persoana în totalitatea ei. Rezumând, considerăm că libertatea este mai degrabă rodul unor porunci inspirate şi respectate decât al unor alegeri multiple.

Caracterul votul este unul ascuns. Caracterul de masă al votului creează premisele unei deresponsabilizări a persoanelor votate. De aici rezultă o clasă politică amorfă, desprinsă din start de primatul votului. Politicianul nu are cui să dea socoteală. A fost votat statistic ceea ce înseamnă că democraţia îşi mestecă coada, îşi devorează fiii.

Democraţia este antinaţională şi neperfectibilă pentru că nu prezintă o ţintă, un orizont. Impune un pachet de reguli, dar nu pe cel al valorilor. Eminescu în această chestiune a folosit termenul meritocraţie, poziţionare fără de care democraţia devine un rău, o închisoare extinsă. Nu este prevăzut democratic rolul elitelor şi direcţia în care societatea este ghidată. Elitele nu au un “cuvânt greu” în democraţia actuală. Votul unui violator cântăreşte la fel cu a unui academician. Opusul aceste aplatizari ar putea fi numită de unii discriminare. În realitate, prin conceptul de societate deschisă  concept asociat cu democraţia presiunea asupra populaţiilor dominante este cel puţin egală. Astfel, dreptul celui slab devine mai puternic iar discreditarea centralităţii canonice a unei naţiuni are ca scop mancurtizarea şi îndobitocirea ei. În felul acesta, elita obscură e protejată. Vocalizarea minorităţilor are sens până la un punct critic iar dacă acesta e depăşit, înseamnă că e vorba de o lovitură identitară. Dar şi în cazul unei naţiuni ca şi în cazul persoanelor trebuie conservat un anume respect de sine.

Democraţia este punitivă pentru că a concepe o altă formă de libertate a persoanelor, în afara ei, de pildă autocraţia sau monarhia absolutistă, sunt uşor etichetabile ca terorism sau dictatură. Cel mai bun exemplu de demonizare a adversarului este statul islamic. De fapt, un stat în care clerul şi laicul converg într-o manieră echilibrată în conducerea unei naţiuni crează toate premisele unui progresului individual. 

Statul nu e un contabil.

Democraţia a prăbuşit Atena prin democratizarea cerului. De altfel, se uită prea repede de golirea cerului, de acea  ”democraţie populară” roşie.

Nu în cele din urmă, democraţia este prea uşor penetrabilă de entităţile financiare şi mişcările “corecte politic” care au ca rol impunerea intereselor “grupurilor tari”, în general a minorităţilor, în detrimentul celor pe care ar trebui să-i servească.

Drepturile omului răspândite de la Revoluţia franceză încoace au la bază sintagma „ultimul rege va fi spânzurat de maţele ultimului preot”. Aceasta este esenţa democraţiei, a omului revoltat înaintea unui cer gol. A omului dezumanizat. De aceea, noi suntem antidemocraţi.

joi, 28 noiembrie 2013

27

n-am lucrat la imaginea personală
cred că nici măcar dimineaţa
n-am văzut în oglindă.

au venit valurile dar le-am oprit la marginea inimii
nu am cedat teritorii
soarele a fost perfect.

singurul fapt care mi-a captat atenţia a fost
un petic dreptunghiular de pământ negru
curat.

joi, 21 noiembrie 2013

26

vrei să fii auzit. dar nu aşa.
înţeleg cum e să nu te asculte
nimeni. ajungi încet să simţi
că nu e nimic de spus.
peste tot nu e nimic de spus.

mama iubea o umbră.
tata, în felul său, ştia ce înseamnă
singur. ei se vedeau pe ei.
ar trebui să închizi fereastra
sau ar trebui să te rogi.

uneori vrei să dormi. dar nu aşa.
vrei o negură din care
să crească viaţa.
să intri în corpul copilăriei
ca-ntr-un sicriu.

vrei să fii văzut. dar nu ce nu
interesează pe nimeni.
nimeni nu te-a luat în braţe
aşa cum tu ai putea. când reuşeşti
să pui pe masă paharul gol

25

un ins caucazian, cum se spune, cu rame subţiri
la ochelari, îşi înclina ţeasta când vorbea. mult mai lent,
ca după un câmp magnetic. era vorba despre
soare. despre stele în general.

soarele spunea el va consuma pământul.
într-un loc friguros soarele va face bum. atunci va fi soare
cu adevărat. iar oamenii vor fi izgoniţi în antichitate.
aşa mă gândeam.

duminică, 17 noiembrie 2013

24

era un soare molcuţ şi
mi-am amintit de vremea în care aveam o singură
pereche de papuci pentru fiecare anotimp.
de farmecul acelor timpuri.

de pulovere, tricouri, de crengile răsfirate.
promontoriile golaşe luceau ca o ceafă asudată.
se făcuse frig. cu vechile haine se putea zbura
de pe un vapor pe altul.

o bătrână încălţată cu o pereche scofâlcită de adidaşi
albi cu riduri temeinice în obraji
ca un canoe
zăbovea în uşa bisericii.

miercuri, 13 noiembrie 2013

23

ia un săpun nemţesc din anii 80
în ambalaj original de la vreun sh şi
desfă-l.

ai să vezi o pudră
deasupra unui soi de chihlimbar.

când ajungi acasă spala-te cu el
în soaptă. spăla-te bine şi
uită-te în oglindă, ca odinioară, Moise.
e o legătură între mine şi copacii desfrunziţi
între sufletul lor şi vrăbiile ce ţopăie de pe o creangă

pe alta. 

luni, 11 noiembrie 2013

automobilul movuliu se opri pe mijlocul benzii.
o maşină frână în spatele ei iar o alta
se opri în lateral pe străduţa dinspre cimitir.

câteva secunde domni o linişte de neînţeles.
o femeie deschise portiera iar în mâna dreaptă
ţinea strâns o pungă de plastic burduşită cu ceva.

atunci îşi folosi privirea intensă. acea căutătură
care mişcase de atâtea ori lucrurile şi 
îi permitea să calce apăsat prin negura matinală.
mişcarea încheieturii avea o rotunjime amestecată
cu rigoare. spre ceafă, de un alb smântânit,
scalpul femeii se contura din părul uscat şi negru.

suviţele se rostogoleau uşor pe podeaua vopsită.
înălţă fruntea spre frizer şi-n ochii căprui pentru
o secundă se clătină lumina filtrată din glasvande.

se ridică fără nici un cuvânt, se trase doi paşi
înapoi şi ghemuit, cu faţa pe o parte, o înlocui băiatul.
frizerul schimbă lama din brici.

prima mişcare din închietură fu scurtă. femeia
privea spre ochii copilului spre nasul uşor
acvilin. ochii băiatului pluteau orizontal pe deasupra

podelei vopsite. se loveau de peretele opus şi
reveneau. părul aluneca din pata gălbuie din creştet.
capul femeii văzut de sus părea un fulg.

joi, 7 noiembrie 2013

o seamă de oameni nu văd primejdia.
dar au altceva: tăvălugul.
întoarcerea la-nceput
le-ar fi fost mai uşoară.

e aproape regula când nu mai înfometează:
povara certitudinii, AMIRC,
sentimentul acela obscur că bunătatea 
e otrăvitoare şi rece.

e o singură cale şi o armată de îngeri
dar ei zgârie sticla parbrizelor
şi muşcă cu mâinile înţepenite pe şolduri
din mărul dezamăgitor.
ajung la tine împovărat de armură şi sari de pe un ram
pe altul, sau pluteşti, cu o năframă diamantină pe umeri.

ajung la tine cu o sleire şi ne privim în tăcere cu degetele
încruşişate deasupra unei feţe de masă peste care au stat

pahare farfurii şi mâini transpirate. dar acum e ca-n prima
zi. dimineaţa. secunda aceea în care toate mai au o şansă.

ajung la tine ca şi cum dragostea mi s-ar scurge din vene
până la glezne până la ochi şi la nori.
orice încăpere are, în secret, o anume înclinaţie,
o podea un tavan şi câteva oase.

aerul, oricât ar fi de rece, sau lumina, e la fel.
au o cădere sau o creştere.

cei care umblă desculţi cu imaginea pot fi
juraţii acestor semne.

e un adevăr de nespus ca o veioză, sau, după colţ,
ochii copiilor de la Hiroshima.

marți, 29 octombrie 2013

privind icoana Maicii Domnului cu Pruncul îmi spun că ar fi fost o pierdere imensă să nu fie folosit acest bastion al purităţii, maternitatea. legătura prin copil cu lumea de dinainte de naştere de o noutate absoluta şi femeie schimbă lumea. acum si mereu.
mai mult decât toate cărţile unele peste altele.
îmi tot revine ce spunea CTP alaltăieri şi anume că scrisul e o vulnerabilitate. un fel de magie a oglindei. vindecarea unei lumi pesonale. un bărbat adevărat, spunea el, n-ar trebui să scrie. hm. ar trebui să privim frământările sufletului cu dezinteres total  şi cu delicateţe desăvârşită. să le aplicăm o doză infinită de tăcere.

luni, 7 octombrie 2013

Cum se va striga de pe acoperişul caselor tot ce face omul în ascuns? Şi zilele astea am primit răspunsul: nimic nu e ascuns. Totul e la vedere. 

sâmbătă, 5 octombrie 2013

să ne imaginăm cărămizile lipite înghesuite una în alta
apartamentul sau vecinătăţile şi păsările
creionate pe cerul umflat ca un mort de câteva zile. 

paralizia oglinzilor răcnind la varul gălbui.
cum ar fi? bătrânul acela zvelt alergat dimineaţa
de gânduri. piesele pianului cum ar fi? 

să ne imaginăm seminţele risipite.

vineri, 4 octombrie 2013

după-amiaza mâinile tale sînt moi şi veştede
întotdeauna un călcâi suferind un oblon de apă
prin rigole şi pereţii

pereţii cu profunzimea lor ştearsă niciodată
nu ştii când vine
aş fi spus că e dulce aş fi spus că e grea

dar e altfel. întotdeauna înălţimea e diferită.
amăruie toamnă
scheletele frigului se-agaţă de trepte

marți, 24 septembrie 2013

fiecare colţ jinduieştediscret cu gheareglorioase

şi acei ochi ne privescdin gheaţă.

joi, 5 septembrie 2013

în curând apartamentele vor dispărea
aşa va începe. cu încăperile.
vor porni fisurile prin care urcă
lumina însăşi ca un spor de holeră.

vă închipuiţi cum va fi la noapte? o
ramură va fi smulsă din stârvul
pădurii. şi vom sta prietene şi praful
va ieşi din pungile ochilor.

vom fi într-o mare apropiere şi talgerul
va vibra cum era uneori dimineaţa
un pas spre o fericire neînsemnată
precum mâinile dragul meu.

tu mă aştepţi mă auzi uneori atingem
o sabie în grotele noastre
dar în curând vor goni fisurile
prin sticla acvariului.

şi atunci bucuria sper să plutească
prin aerul negru prin turbanele memoriei
prin vergeturile apei mirosul
acesta greu să ne vindece.

aşa va începe. cu o fereastră ruptă.

sâmbătă, 31 august 2013

Nu te văd bine dar tu
Ar trebui să tai şi să spinteci.

O privire de ansamblu
O bătrâneţe a ochiului
Ar salva?

Aerul negru pe care-l respiri
Postura dominantă
Din pădurile neolitice

Toate aceste beţe rumegarea
Plescăiala ţesuturile plicticoase
Şi rumene

Golurile din oase din ţevi
Camere sau reproducerea
Prin fumul de cârpă

Agăţat deasupra patului
Ca un suferind nesfârşit
Poate simţi

Lentoarea iritantă a evoluţiei
Cataclismele încetineala
Bâjbâiala speciilor

Arşiţa vopseaua scorojită de pe
Sfinţii de lemn zvârcolirea vâjâiala
De morloc sau de viespe

Incertitudinea teama speranţa
Măruntele bucurii
Sau scânteieri ca de fulger

Rafinate cuvinte ce mor dar tu
Ar trebui să tai şi să spinteci.

vineri, 30 august 2013

puţine zilele şi amintirile.
plutesc norii albi sau întunecaţi
se îndepărtează
apoi mai este şi teama difuză
colţul rechinului pânza
şi acea promisiune la orizont
ar putea fi amară.
oamenii de care nu poţi să te

apropii prea mult.

marți, 13 august 2013

Să cataloghezi poezia limbaj esenţializat în accepţiunea lui Confucius care îi recomanda fiului său să aprofundeze Shijing pentru a conversa oarecum mai exact, înseamnă a trasa linii şi graniţe. Poate ştirbi din puritatea lecturii. Pe de altă parte, e şi o diminuare a poemului, un soi de impietate în faţa ancestralei autonomii a cuvântul. 

joi, 1 august 2013

o imagine stăruie-n mine ca un tablou
tremurat sub apă
o imagine ca un ecou uneori stins
aproape un zvâcnet

precum strângerea de mână a celui întins
pe un pat luminos
cu pungi: fereastra mare dreptunghiulară
şi creştetul tău văzut din spate

masa neagră dreptunghiulară dintre noi
răsfrânge chipul meu. aşteptarea.
scaunul imobil ochii tăi nevăzuţi iuţi
plini de răspunsuri foarte adânci

ochi învechiţi ochii plini de dulceaţă zăbrelită
ar fi vrut să spună poate ceva. eu
am fost acolo sau în locul tău nu ştiu
e doar creştetul tău scaunul întors reflexia plană.

aşteptarea. nici resemnarea nu locuieşte
acele paiaţe. aşa cum scade sau creşte
fiecare imagine odată cu ziua
odată cu liniştea fragilă din aer.

vineri, 26 iulie 2013

se retrag şi îmbătrânesc
copleşiţi de nori
de limpiditatea clipelor.

atâtea lucruri 
niciodată pătrunse.
erai într-un vis şi aveai două
aripi de peşte.

desigur nu spuneai nimic.
un vis nu vorbeşte.

e un cer răsădit în oglindă.
şi de atunci văd o apă însiropată

de ochii tăi
precum un gest izolat.
nimic nu s-a schimbat,
doar anvergura,
uşor,
înspre plăcere.

noi am rămas, precum gardienii,
învolburaţi de flăcări
neînţelese,
atinşi


de o materie imaculată .

zece ani de tăcere

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

vineri, 12 iulie 2013

Cine înţelege natura lucrurilor,
mobilierul părintesc
patul înăbuşit în suspin
sau ceasul de mână la care a privit
insistent Eminescu?

Ceva ce trebuia să vină, 
pe această stradă a fost o vitrină
un fel de intrus,
un parfum scufundat
în iarna trandafirie.

Cine vede aceste mâini agăţate?

miercuri, 10 iulie 2013

ai ajuns acolo unde se sparg nucile
floarea se cerne  şi miriştea e de un albastru firesc.
statuile coboară în sine cu toamna
şi bărcile par muşcate de gheaţă

aici se cască-n orbite o viaţă mai aspră şi
totul s-a împotmolit. steagurile stau zdrenţe
armatele au trecut dintr-o stare în alta precum apa
sau focul care botează orice sfârşit.

nu fi trist prietene. noi am fost în munţi şi
ne-a însetat bunătatea.

vineri, 5 iulie 2013

distanţa

acolo toate sunt la fel.

teama căutarea
şinele cu întrebările lor 
chipurile 

destrămarea unei cicatrici
acolo unde trandafirii sunt buni

şi umezi precum amestecul de
salivă şi tină cu care Iisus

unge ochii orbului din naştere.

joi, 13 iunie 2013

Iisus avea negreală sub unghiile de la picioare
era neviclean şi de la prima impresie 
oferea încredere de altfel

părea un membru de vază cu o tuşă sumbră de 
distincţie care i-ar fi permis să cerşească
ori să bată la uşă sau să răstoarne lucrurile

Iisus putea desigur să păstreze punga sau să o dea
unui apropiat

Iisus aştepta în arşiţă tăcut ca un comerciant
de tablouri ieftine Iisus se gândea la noi
tot timpul chiar şi atunci când se gândea la sine

Iisus avea degetele lungi şi drepte iar atunci când
explica palmele Lui semănau o mirare adâncă.

luni, 10 iunie 2013

cum să vă spun dincolo de pomii de la sud e Dublinul
iar Barcelona se vede cu cerul ei învolburat
peste chei

aici penultima dinastie chineză aşteaptă manciurienii
şi ceasurile să fie reglate. aici oamenii se topesc în gesturile 
lor mai mult sau mai puţin solemne

iar noi căutăm penumbra ca pe un refugiu şi totul acum este
egal şi blând şi sfâşietor 
precum alunecarea unui arcuş de vioară.

vineri, 10 mai 2013

Dimensiunea istorică este cea care dă grandoare la Eminescu. În el s-au rezumat cel puţin o mie de ani. Prin el pot comunica subteran cu Dimitrie Cantemir şi Grigore Ureche. 
Să scrii Război şi pace, să jubilezi şi pe urmă să-l pui într-o cutie de carton lângă tomberoane. Să auzi chemarea, trâmbiţele îngerilor, să-ţi iei haina deasă de cânepă şi să o iei pe jos înspre gară. Să aştepţi acolo, într-un scaun de lemn înegrit şi contondent, clipa. Să nu te cunoască nimeni iar ochii albaştri, printre genele lipite, să-ţi fie purtaţi peste undele pârâului rece. Înveliţi cu gânduri, înveliţi cu speranţă.

joi, 2 mai 2013

poate că nu am atins ceea ce era de dorit. pe de altă parte, asta m-a salvat.
mulţumirile lui nu sunt în lauda oamenilor

Toma de Kempis

certîndu-mă m-a certat Domnul dar morţii nu m-a dat
Învierea: lucrul pe care-l înţeleg cel mai puţin şi totuşi, piatra de temelie a credinţei creştine. 

Nu este adevărat că scopul scuză mijloacele dimpotrivă: atitudinea pe care o dezvolţi pentru a-ţi atinge obiectivul spune tot despre ce vei obţine. De aceea nu-i mai suport pe denigratori şi pe toţi aceia care umblă cu sabia învelită în mătase. Adevărul lor este minciuna şi moartea.
caut firul
caut firul acea
inflexiune a vocii
care duce spre încăperile traversate
în grabă de
zăpezile îngereşti.

duminică, 28 aprilie 2013

un vânt cu scaune repezi
absurde

nicio urmă pe obraz doar distanţa
moale a ploii

şi coşul în care aduni
sau risipeşti.

luni, 22 aprilie 2013

domnul Weber

(clădirile au fugit înainte)
o fracţie considerabilă nici măcar nu-şi imaginează
lumea ca un colier. 

unii au trecut de sârma ghimpată
alţii îşi amintesc de flaşnetarul de la Turnu Roşu
în somn aceeaşi supă.

miercuri, 17 aprilie 2013

marți, 16 aprilie 2013

bărbatul rămâne singur ca
o păpădie pe care  n-o suflă nimeni
şi mândria lui de o umilinţă
neînfricată e dimineaţa

 în care cioran atinge
cu lentila lor noduroasă beregata
cu ochii pironiţi
spre copiliul jucăuş de pe cruce.

sâmbătă, 13 aprilie 2013

În tabăra acestora sunt mai mult oameni decât poeţi. Poezia poate ieşi doar din acea umanitate. Poezia, dacă ar fi să fie socotită o cale, ar trebui să fie un drum al devoţiunii. Dar în această paradigmă amprenta ontologică stabileşte limitele poeticii. Sunt indivizi calzi sau epicureici lenevoşi sau chiar ostili tot aşa cum sunt şi cei care se suie conştient pe cruce. O ramură uşor de identificat în zona poeticilor, boemia, e formată în jurul acelora care mimează crucea. E un filon care prescurtat spune că fericirea poetului e moartea poeziei.  Dar e o suferinţa fără verticală sau adâncime. Dintre cei care se urcă pe cruce şi scriu poezie n-am văzut decât unul sau doi, dar stau ascunşi, aşteptând sub plapuma anonimatului să plesnească o inimă. 
au început să mă ceară morţii.
(ştiu că pare ceva cam greţos)
cu ghearele dulci au ajuns la mine
dar nu mă pregătesc de moarte
sau de plecare
nu.

joi, 11 aprilie 2013

toată vânzoleala fracţia big bangul universul
e o chestie de metodă.

aşa cum stăm pe scaune 
în pânzele vieţii. sau când plecăm.

până la urmă astea poartă semnul
precum victorioase calcanele roşii din centru.

precum cuvintele jalnice rostite la radio
prima dată. precum peştii de pe fundul gropii.
am cunoscut nişte oameni
care în linii mari
au vorbit
pe o margine de masă.

m-au privit înfundat
cu un discernământ resemnat
şi deşi erau bine îmbrăcaţi
n-a fost destul. mai demult

am cunoscut nişte oameni
dar mi-a ajuns cuţitul la os.
dacă astăzi ar fi o zi ploioasă
aş putea binecuvânta. 

marți, 9 aprilie 2013

sonet pentru chimval

nici o noapte îndeajuns de grea
nici o gripă mai sus de acoperiş
nici un somn peste hornul pisicii sau vreo 
mătură nu

unghiile ies cu patentul uşor
ca un acord neatent de chitară
între divorţ şi mingea de golf dragul meu
îngeri şi demoni

mai ştii când priveam apa limpede
din pâraie îţi mai aminteşti?
când toate erau aşa de clare că nu trebuia

să ne spunem nimic?
atunci când lanurile erau din lucernă curbată
ca degetele împreunate pe piept?

joi, 4 aprilie 2013

un bărbat cu părul alb tuns scurt
aşezat picior peste picior
citeşte o carte.

două fetiţe cu o minge verde
un căţel de talie joasă
la capătul lesei cu mersul robust

un fotograf urmăreşte
prin teleobiectiv aripile deschise
ale şoimului migrator

alături un copil priveşte
obrazul palid a unui partizan rănit
ca un robinet defect.