marți, 11 decembrie 2018


în soarele de decembrie domnul profesor de matematică
urcă dealul ca un val anonim o menghină mică o privire desprinsă
la 90 de ani  mersul pe jos e o provocare în sine
la fel fel cum e să fi rămas ultimul în propria viață
un orizont luminat oricît asfalt s-ar turna oricîtă ură s-ar așterne pe geamuri.

joi, 6 decembrie 2018


îmi amintesc și acum ziua în care am privit dealurile.
o zi cu ceață. tristețea mustea sub tălpi povîrnișurile
păreau ale nimănui. erau singure. o mîngîiere pe umăr
ca o singură aripă.


pe cer se întindea o lumină gălbuie și optimistă
o reflexie a unui eu mai mare și totuși intim.  nu era
cine aș fi crezut. nu se mișcase de acolo. poate nici nu mai aștepta .
e bine - m-am gîndit atunci- să mergi într-un loc
în care nimic nu se schimbă. unde tot ce a fost e la el acasă.
paharul de vin nebăut.


condu-mă de la moarte la viață și de la viață le nemurire


venind de a Tîrgu Mureș am scris un poem frumos.
pe strada aceea nu am trecut eu.
eu am stat în colțul digului alb și ți-am urmărit privirea
nu mai știu cum era. în tine mocnea un fel de răsucire
în mormânt dar veselă. cerul era răzbunător.
citisem o carte cu coperți galbene scrisă de un copil
genial care avea leucemie. erau acolo o grămadă de figuri de stil
în brațele uscate ale doctorului. atunci m-am gîndit cum
ar fi să nu mai ai timp deloc ca o disecție pe o broacă vie
dar dincolo de asta? atunci reveneai cu ochii tăi misterioși
cu bărbia în podul palmei cu o greutate pe care nimeni
n-o va recunoaște exact ca mine. niciodată nu e tîrziu pentru
epave spuneai sau pentru sunetul de gheață al greierilor.
mereu ai fost o mamă  perfectă așa te-am iubit.