foca

Nu am avut o aversiune cu privire la materiile exacte cum li se spunea, din contră, chiar mi-au plăcut, le-am girat pe undeva cu un soi de farmec. Sau poate doar îl credeam pe tata sau era genetic. Geometria, algebra, trigonometria sau fizica aveau o lumină. Acum mi-e foarte clar că nu am excelat în acea direcţie, cum nu am excelat în nici unele. Şi asta se trage presupun de la spiritul acela dumnezeesc pe care l-am oservat pus mai pe îndelete sau cu vârf de lingură în tot ce e mic. Deunăzi mă uitam la un documetar despre focă şi am luat aminte cu atenţie la privirile puilor, la incertidudinea lor. Au în lucirea ochilor un dram de suflet, o scânteie de ajutor nesperat, o urmă de rugăcuine nedesluşită. Nu ştiu cine a spus că... conştiinţa este ceea ce îi deosebeşte pe oameni de restul fiinţelor dar nu cred că e adevărat. Este totuşi posibil ca omul să fi fost făcut mai la urmă şi să beneficieze de ceva în plus, cine ştie, dar acest spirit suprem nu poate lipsi din restul vietăţilor. Ca să finalizez ideea, acum, nu mai ştiu nici care emisferă din creer se ocupă cu ordinea lucrurilor, (am citit undeva că este ori stânga ori dreapta) dar am sesizat mereu un sens al inefabilului şi mai nou al deşertăciunii în tot ceea ce am făcut sau simţit. Poate că e ceva pur şi simplu o axiomă pierdută, eu aşa sper, nu cred că e neapărat un har anume, dimpotrivă, sper că acest sentiment insesizabil, hieroglifa asta trecută cu vederea care exprimă frumuseţea în cel mai înalt mod cu putinţă să ne unească pe toţi. Sâmburele pe care îl vedeţi!


...ce patetic am putut să fiu.