Joi seară, pe 24 Februarie 2011 (chiar de ziua Dragobetelui), mai bine de 40 de oameni au înfruntat gerul subţire ca să se adune în Pod Pogor Fiul la Muzeului Literaturii Române, la a şaptea întîlnire a Junimii Noi.
Majoritatea celor prezenţi au fost poeţi – mai tineri, mai în vîrstă, unii abia debutanţi, alţii deveniţi deja nume de seamă în poezia post-modernă ieşeană. Şi suceveană, trebuie să spun – pentru că invitatul întîlnirii a fost poetul de 40 de ani din Suceava, Dan Cristian Iordache, care a adus cu el nu numai cîţiva colegi de la Cenaclul „Zidul de hîrtie” din Suceava, ci şi volumul publicat de curînd la Editura Brumar din Timişoara. În programse anunţă lectura a doi autori debutanţi la Cenaclul Junimea Nouă-Mircea Boboc (poezie) şi Daniel Mihai Pantazi (proză).
Daniel Corbu, preşedintele Cenaclului şi moderatorul întîlnirii, a sunat talanga, anunţînd începerea întîlnirii. Mai întîi, cîteva anunţuri: motivarea sistării întîlnirii de pe 24 ianuarie, prezentarea volumului Glissando – Antologia Cenaclului Junimea Nouă 2010, anunţarea Sărbătorii Poeţilor, eveniment care va aduna poeţi de renume din întreaga ţară (25 martie) – şi prezenţa la Cenaclu a scriitorului Vasilian Doboş.
Prima parte a Cenaclului a cuprins lectura celor doi tineri cenaclişti. Mircea Boboc a dat citire unui mănunchi de poezii (vreo 10, din care amintesc Aş vrea, Cîntecul unui înger, Dă-mi mîna, Mesager din Rai), citite cu glas puternic, uneori de-a dreptul dur – chiar cînd prezintă imagini suave, sensibile. În schimb, prozatorul Daniel Pantazi a lecturat un text de proză destul de lung, o povestire intitulată „Crăciunul lui Sven Claues”, cu glas moale (fapt reproşat de întreg auditoriul), lipsit de dicţie, greu de auzit în rîndurile din spate.
Partea a doua a întîlnirii a cuprins critica pe marginea textelor citite. Primul care s-a încumetat să o facă a fost cunoscutul poet Vasilian Doboş care, trebuie să recunosc, i-a cam făcut praf pe mai tinerii lui confraţi. Apreciindu-le potenţialul şi îndemnîndu-i la lecturi susţinute, le-a prezis că în timp vor deveni, unul poet iar celălalt prozator. La poeziile lui Mircea Boboc a identificat slăbiciuni care caracterizează poeţii fără experienţă. A criticat de fapt starea generală a poeziei contemporane romaneşti, spunînd că după 90 aproape că nu se poate vorbi despre un poet valoros, că nimeni nu a lăsat vreo urmă şi nu a produs vreun impact asupra cititorului de poezie actual, în ciuda faptului că se scrie mult mai multă poezie decît înainte. A criticat şi cenaclurile care nu îşi indeplinesc menirea, acceptînd şi premind scrieri lipsite de valoare (a întrebat, ironic, dacă textul lui Daniel Pantazi este cel premiat de Cenaclul „Universul Prieteniei”). Una peste alta, au fost texte asupra cărora e nevoie să se mai lucreze.
Cam pe aceeaşi linie s-au pronunţat şi alte critici (Paul Gorban, Nick Sava, Daniel Thoma Dobiriceanu şi Cătălin Mihai Ştefan, al doilea secretar al Cenaclului). Daniel Corbu, în finalul acestei secţiuni de critică, a sintetizat criticile, concluzionînd: cei doi autori pot mai mult, ceea ce e o speranţă de viitor, avînd în vedere vîrsta lor.
Finalul Cenaclului din seara de 24 februarie a fost rezervat invitatului de onoare, poetul sucevean Dan Cristian Iordache. După o scurtă prezentare a volumului Abel şi eu, s-a apelat la un coleg al autorului de la Cenaclul Zidul de hîrtie din Suceava, Florin Dan Prodan, care a rememorat întîlnirea, în 2008, cu Dan Iordache, imediat după publicarea volumului de debut al acestuia. A subliniat mai ales evoluţia rapidă a colegului de cenaclu care, în al treilea volum,Abel şi eu, a atins maturitatea. În final, Dan Cristian Iordache a citit vreo 7-8 din poeziile cuprinse în volum, dovadă a prezenţei unui poet de mare valoare. Atmosfera de emulaţie, căldura sufletească a participanţilor precum şi aplecarea plină de înţelegere asupra creaţiilor celor aflaţi la început de drum a distinsului poet Daniel Corbu au reuşit să învingă gerul de afară.
Nick Sava
Completez cu cîte ceva despre ultima parte: la solicitare lui daniel Corbu Florin s-a ridicat să spună două cuvinte despre mine, a vorbit în mijlocul adunării şi a fost de o sinceritate frustă care mi-a mers direct la inimă când a povestit cum ne-am cunoscut noi la prima şedinţa a cenaclului sucevean când eu, într-adevăr, m-am oferit să citesc şi se pare că după ce poporul s-a dus acasă organizatorii printre care de bună seamă şi el mă discutau dându-şi probabil coate, că nu e mare lucru de cartea aia (a mea)... foarte bine! Avea dreptate. Mă amuz şi acum. Ei, pe urmă a mai spus că am evoluat surprinzător de bine şi m-am mai liniştit. Pe urmă, fiind uşor destins de atmosfera de ansamblu a cenaclului pătrunsă de un soi de lumină strălucitoare, am încercat să spun din ce cauză scriu, - poate o să concretizez în scris cine ştie când acest lucru, fiindcă nu sunt sigur că am un crez literar. Sau că am nevoie de aşa ceva.
Pentru a dovedi o matură sinceritate, deci fără a mă minţi, nevoia de a mă exprima în scris - în ultimă instanţă actul creaţiei, - nu e decât o rezultantă a unei istoriii personale. Iar din această istorie fac parte şi câteva cărţi care au avut menirea de mă lumina de mă salva pe moment şi nu numai. Aşa că asta încerc să fac şi eu, să repet umanitatea, scriu pentru a salva. Fiindcă uneori mă gândesc că omul sau omenirea sunt un singur lucru.
Am citit vreo 7 sau 8 poezii, cu o ciudă sper destul de bine mascată în ideea de a arunca nişte cărămizi de hârtie peste întreaga audienţă, spre sfârşit am început să simt veşnica mea emotivitate poate imaginându-mi ceea ce m-a îmtrebat o doamnă într-un birou de traduceri când a văzut cartea mea: nu vă simţiţi în pielea goală când sunteţi citit de altul?
Am oferit 12 cărţi, printre care şi doamnei Dorina Neculce şi am ieşit apoi în valsul unei ninsori răsărită dintr-un întuneric profund, învăluiţi în parfumul umbrei statuilor din preajma casei Pogor.
Mulţumesc prietenilor mei Florin şi Victor, lui Emanuel fiindcă am simţit că sufletul nu a auzit de graniţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu