Volumul de versuri ‘’Abel și eu’’, apãrut la Ed. Brumar, Timișoara, 2010, izbutește sã valorifice, dintr-un unghi de vedere provocator, teme de largã circulatie in literaturã-iubirea, moartea, credinta s.a.m.d.
Poetul Dan Iordache suprimã punctuaţia, ‘’neglijeazã’’ regulile de versificatie clasice, ‘’sfideazã’’ raporturile comune gramaticale, spre a fluidiza gândul poetic. Maniera aceasta de a scrie, non-conformistã, aduce aminte de inovatiile unui Guillaume Appolinaire-poetul –soldat avangardist, viguros sãpãtor de tranșee in lirica universalã. Indrãznelile de expresie vin tocmai în sprijinul ideii de înnoire, in sensul eliberãrii limbajului poetic de convenţii și rigiditati. Autorul , procedând la modul suprarealist, lasã ideile care-I trec prin minte sã ‘’curgã’’ pe hârtie; astfel se creeazã impresia de flux continuu al memoriei (binecunoscutul dicteu automat), în încercarea de a surprinde si formula stãrile sufletești autentice. Însã faptul de a suprapune realitãţii concrete starea oniricã, cu scopul de a ‘’pipãi’’ straturile adânci ale eului, este, in esentã, romantic. Cu toate acestea, ‘’pudorile’’ recuzitei mai vechi, lirice, sunt repudiate. Poetul, simulând rãceala observatiei, evitã capcana transcrierii fade, în pofida unor aparenţe.
Emotia pare sã nu mai fie o conditie a cuvântului, ci, dimpotrivã, cuvântul devine o conditie a emoţiei.
Relatia bãrbat-femeie apare, astãzi cel putin, contrafãcutã, falsificatã: ‘’la casã dau de o femeie din acelea cum erau inainte/dacã ai fi avut una/erai cineva/acum insã se gãsesc pe toate drumurile/și pot ucide fãrã nicio semnificaţie’’(‘’o misiune aproape’’).
Auto-definitia poeticã e o ipostazã rãspanditã în istoria literaturii, si iatã-l pe Dan Iordache creionându-și metaforic poziţia in univers: ‘’nu sunt un om/mare/dar sunt un ciorchine/la umbrã.’’(‘’via’’).
Strãvechiul motiv biblic al mãrului simbolizând cunoașterea, e abordat cu ironie : ’’…bancomatele sau and-ul/vor functiona mult/mult dupa plecarea noastrã/ca niste degete descãrnate intinzând mãrul/care se povestește cã a fost/odatã/oprit.’’(‘’ecleziastã’’). Des intalnitã in cuprinsul volumului de faţã este tendinţa de a parodia, inclinaţia spre farsã. Un exemplu:’’ am bãut/dintr-o cupã pânã-n fund voluptatea mortii fãrã remușcãri/nici acum nu le am era vin rosu doar atât.’’ Sau: ‘’s-a înghesuit in mine ca sã mã simt usor bãrbat iar eu/am dus-o a doua zi la Imperiul Contraatacã/ sã ii arãt cât de mistic aș putea deveni.’’(‘’si-o umbrelã’’). Poetul afișeazã un aer boem, pune la cale mici lovituri de teatru, trãdeazã un temperament bufon si polemic. La o privire mai atentã, observi o detașare criticã din partea autorului in raport cu hãţișul cotidian al activitãţilor umane. Ai spune cã poetul, pentru a putea suporta mai lesne povara ‘’trãirilor’’, se dedubleazã constant, sãvârșind gesturi mecanice. Când râde, ‘’știe’’ prea bine cã râde; când plânge, asemenea. Textul apare studiat cu grijã, montat aproape cinematografic; de aici, ‘’secvenţialitatea’’, ‘’decupajul’’ de fapte semnificative, în fine, efectul regizoral. Anumite versuri de încheiere, cu rol concluziv parcã, sunt voit șugubeţe, întreţinând substratul narativ: ’’invãţând sã trãiesc in vecinãtatea malului/deseori mã consider murdar//mã voi duce imi zic dar nu o sã plec singur nu//o repet pânã când nimic nu ne va mai despãrţi/și cam așa stã treaba.’’ (‘’ ca un diamant’’).
Poetul e discursiv, logoreic fãrã ostentaţie. Sentimentul devine mai curând un pre-text, e ‘’întors’’ pe ambele feţe ca o monedã menitã sã circule: ‘’…suflu in pânze sã tremure/viaţa prinsã-ntre fiordurile mâhnirii/ mã gândesc la tine iar/ și iar/cum stai intinsã/de la buric în jos’’ (‘’tu’’).
Oroarea proverbialã a artistului de monotonie, de cleștii plictisului, capãtã expresie in poemul ‘’cât sunt incã viu’’: ‘’astept sã fie ceva/mai mult de cât/salariul//ceva sã se-ntâmple aștept/cât sunt incã viu.’’
O trãsãturã interesantã a poemelor lui Dan Iordache o constituie inserarea în text a elementului izbitor prozaic, astfel incât perceptia comunã alterneazã cu intuiţia finã, observatia curentã interfereazã cu figura de stil izbutitã. Poetul stie sã ‘’vadã’’ in lucruri, surprinde intre fenomene corespondenţe subtile. Unele expresii (exclamaţii) familiare accentueazã, de fapt, disponibilitatea liricã: ‘’mi-a prins capul la piept/cu amândouã braţele sã-l sugrume/nu altceva//am rãsfoit revista As/ am atins in trecere pãtura matlasatã/cutia verde marin din table/cu fotografiile alb negru/si copilãria mea sau a fratelui meu/imputinatã acolo.’’(‘’lucrurile groaznice’’).
Livrescul, unde se ivește, nu inãbușã vibraţia. Melancolia, când e dublatã de reflexivitate, ajunge la ochiurile adânci, subacvatice: ‘’ l-am uitat pe Hamlet/precum am uitat/curbura intrebãtoare/a degetului mic.//e o adevãratã plãcere sã trãiești ascultând Traviata/cu o cârpã moale in mânã/si lustruind carabina/cu care nu știi ce ai mai putea/vâna.’’(‘’ascultând Traviata cu o cârpã moale in mânã’’).
Ideea de trudã creatoare-obsesie literar-filosoficã-e reliefatã plastic în ‘’Ra’’: ‘’compar zilele si noptile/cu lupii care mã fugãresc/poate cã se construiește/fãrã stirea mea o piramidã/si sunt tras de funii/si alunec in sus pe lemne/rotunde/si peste mine cade o transpiraţie’’. In poezia ‘’plajã’’, in chip curios, ne intampinã un tinut aproape pastoral-bucolic: ‘’voluptatea/e atât de blândã incât dumnezeu/pe un mãgãruș/râde ocolind smârcurile.’’
O ţinutã inalt contemplativã se desprinde abia din versuri precum acestea: ‘’cerul e dureros/iar fereastra de la rãsãrit/a ars.’’ In cadrul aceluiasi poem este sugerat, panteistic, raportul Dumnezeu-Naturã: ‘’lângã drezina uitatã/dumnezeu are tâmpla zdrobitã/de inima pomilor.’’ (‘’septembrie de fiecare zi’’).
într-un astfel de context, al indrãznelii formale programatice, surprinde cultivarea psalmului, ca s pecie literarã așa-zicând ‘’clasicã’’( modulatiile ei retorice au o expresivitate aparte la Arghezi, de pildã).
Ei bine, elevaţia unui astfel de cântec, in esenţã religios, absenteazã la poetul Dan Iordache. El nu-si pãrãsește
‘nici mãcar o clipã ‘’ticurile’’ verbale, ‘’gesticulatia’’ exclusiv lumeasca, verva agreabila, incompatibila cu aspiratia monahala.Fiindca o poezie cu trimiteri (oricat de fine) la ‘’perechea de ghete negre’’ sau la ‘’calatoria low cost spre Zanzibar’’, nu-si poate revendica sub nicio forma titlul de ‘’psalm’’. Putem desprinde insã un foarte frumos vers, fãrã nicio legaturã cu experienţa de ordin religios: ‘’dumnezeu din cer a luat cu el si ultimul strop de copilãrie.’’
Ca un rezultat al conciziei stilistice, dãm de versuri cu caracter sentenţios-aforistic: ‘’adevãrul e un șir de aproximãri’’ sau: ‘’a fi inovativ devine ceva brutal’’. Privit in ansamblu, limbajul poetic al d-lui Dan Iordache implicã un registru variat; poate fi neologistic, dar și regionalist sau ușor argotic. E savuros, umoral ( totodatã moale si coleric).
În concluzie, discursul liric avut in vedere, apare ca o inlãnţuire de enunţuri paradoxale, sudate insã intre ele organic, asa incât sã rezulte ritmul trepidant, aiuritor, al existentei insesi, cu tot amalgamul ei de nãzuinţe, incertitudini si deceptii. Poezia, astfel conceputã si elaboratã, capãtã insușiri de experiment febril, psihologic; ea pare un scurt-circuit al stãrilor de conștiinţã interogative, o tenace scormonire in profunzimi, dincolo de stratul aparenţelor. Poate numai in felul acesta, poetul, dezarmat și pur inaintea rãului, neavând ca zestre decât fluierul câmpenesc, a izbutit sã se identifice cu Abel.
ROBERT TOMA
mulţumesc Robert că ai avut răbdarea şi sper plăcerea de a citi cartea mea de a o pricepe în aşa fel că îmi vine să o recitesc: cu pritenie te îmbrăţişez!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu