vineri, 8 februarie 2019


sunt oameni calificați să răspundă
la orice întrebare.  eu am una singură. pulsează
în urechi e adâncită sub pleoape.
intru pe youtube să simt adevărul. nu simt mare lucru.

caut pașii de parcurs pentru că sunt un invalid
sau un orb al minunilor lumii
pentru că – isnt it? – totul este un proces
o port ca un lanț fermecat o apropiu de inimă.

îmi taie suflarea sau timpul. sunt oameni calificați
să răspundă  la orice întrebare și totuși este posibil ca răspunsul să fie
tăcut și tăcerea în egală măsură
un ocean de solitudine și o scrisoare imaculată.

vineri, 11 ianuarie 2019


vedeți uneori se întîmplă exact ca-n povești:
eu am respectat ce mi-a spus maestrul
pe la 37 de ani am ajuns la marginea lumii cred că
acolo era

mă simțeam înconjurat de un sicriu dar era primăvară
au trecut de atunci 12 ani
acum mă gândesc că nu am putut prevedea
cât este de greu să te întorci acasă.

marți, 11 decembrie 2018


în soarele de decembrie domnul profesor de matematică
urcă dealul ca un val anonim ca o menghină mică cu o privire desprinsă
la 90 de ani  mersul pe jos e o provocare în sine
la fel fel cum e să fi rămas ultimul în propria viață
un orizont luminat oricît asfalt s-ar turna oricîtă ură s-ar așterne pe geamuri.

joi, 6 decembrie 2018


îmi amintesc și acum ziua în care am privit dealurile.
o zi cu ceață. tristețea mustea sub tălpi povîrnișurile
păreau ale nimănui. erau singure. o mîngîiere pe umăr
ca o singură aripă.


pe cer se întindea o lumină gălbuie și optimistă
o reflexie a unui eu mai mare și totuși intim.  nu era
cine aș fi crezut. nu se mișcase de acolo. poate nici nu mai aștepta .
e bine - m-am gîndit atunci- să mergi într-un loc
în care nimic nu se schimbă. unde tot ce a fost e la el acasă.
paharul de vin nebăut.


condu-mă de la moarte la viață și de la viață le nemurire


venind de a Tîrgu Mureș am scris un poem frumos.
pe strada aceea nu am trecut eu.
eu am stat în colțul digului alb și ți-am urmărit privirea
nu mai știu cum era. în tine mocnea un fel de răsucire
în mormânt dar veselă. cerul era răzbunător.
citisem o carte cu coperți galbene scrisă de un copil
genial care avea leucemie. erau acolo o grămadă de figuri de stil
în brațele uscate ale doctorului. atunci m-am gîndit cum
ar fi să nu mai ai timp deloc ca o disecție pe o broacă vie
dar dincolo de asta? atunci reveneai cu ochii tăi misterioși
cu bărbia în podul palmei cu o greutate pe care nimeni
n-o va recunoaște exact ca mine. niciodată nu e tîrziu pentru
epave spuneai sau pentru sunetul de gheață al greierilor.
mereu ai fost o mamă  perfectă așa te-am iubit.

vineri, 1 septembrie 2017

într-o vreme

într-o vreme am stat învelit cu un halat albastru-turcoaz
ușor reflectorizant tras uneori chiar peste cap era vară greierii
făceau ravagii cu simfonia lor dar eu nu aveam timp de asta.
eu voiam să-mi revăd viața. nu-i înțeleg pe cei care susțin
că trecutul trebuie lăsat că trebuie să privești doar în viitor
mie totdeauna viitorul mi s-a părut incert fără o senzație care să te
motiveze îndeajuns cu excepția viselor. bunăoară
visând cred că am ajuns în patul acela tipizat alb metalic
cu saltea cu nasturi și dedesubt cu un caroiaj din platband de tablă.

cred că încercam să mă acomodez cu prezentul care era prea  
diferit de tot ce-mi imaginasem și năvălea dintr-o dată.  Phoenix sonerii
praf mitinguri yoga neoprotestanți profesori Țuțea colegi de cameră
atunci a fost prima dată când mi-am revăzut copilăria am simțit
gusturile soarele balta cu mormoloci

am încercat să pricep gesturile părinților și pe de-o parte să-mi
înțeleg firea. nu a durat mult știu că dușul se defecta des
că liftul avea scris pe el sus cu țara și aveam niște bascheți negri cu roșu
din piele întoarsă și am sărit scările câte patru și am aterizat strâmb așa că
am pus de o entorsă. știu că mai erau doi sau trei ca mine veniți din provincie
cu un fel de rădăcini smotocite și prejudecăți copilărești în priviri.
deși poate părea desuet sau lucrul acesta nu se cade a fi declarat fățis ca o
morală într-o fabulă cred că orice întâlnire cu trecutul este bună.

sâmbătă, 12 august 2017

inima mea  va dori blîndețea soarelui de seară
o spuză peste iarba ruginită sau peste ochi - elementele
își vor revendica trofeul –

inima mea va dori vocea tezistă a mamei - un refren
al valurilor desprins parcă din străfundul istoriei
ca un adevăr mare și etern –

inima mea va afla cerul ca pe o dragoste
ce umple aerul cu bucurie visătoare și limpede precum
trupul nenăscut

inima mea va fi o pîine care va hrăni noaptea ca pe un cîine.

joi, 3 august 2017

ca la carte

acum după ce am găsit ce căutam pot să spun:
pereții aceștia pe care-i privesc sunt vechi și noi
în același timp poate sunt alții sau aceeași sau nici

nu au o identitate sau poate toate în același timp
sau eul meu era în altă parte toate fiind separate
precum becul cu filament adulmecând mântuirea .

luni, 31 iulie 2017

iau o substanță chimică să adorm mai ușor
mă trezesc  cu ajutorul unei cafele
mă folosesc de mașini să rezolv treburile zilnice.

port un mușuroi ca pe un tort. într-o zi o să crap
aș putea să-mi imaginez un arc rupt de cearsornic
dar nu. sînt mai ușor ca ceața.