În tabăra acestora sunt mai mult oameni decât poeţi. Poezia poate ieşi doar din acea umanitate. Poezia, dacă ar fi să fie socotită o cale, ar trebui să fie un drum al devoţiunii. Dar în această paradigmă amprenta ontologică stabileşte limitele poeticii. Sunt indivizi calzi sau epicureici lenevoşi sau chiar ostili tot aşa cum sunt şi cei care se suie conştient pe cruce. O ramură uşor de identificat în zona poeticilor, boemia, e formată în jurul acelora care mimează crucea. E un filon care prescurtat spune că fericirea poetului e moartea poeziei.  Dar e o suferinţa fără verticală sau adâncime. Dintre cei care se urcă pe cruce şi scriu poezie n-am văzut decât unul sau doi, dar stau ascunşi, aşteptând sub plapuma anonimatului să plesnească o inimă.