Antidemocraţia

Democraţia nu este marele bine universal, nu e un medicament nu e fericirea. Cu toate că istoric, s-ar părea că permite ceva inventat de ea însăşi, şi anume progresul, e doar un efect mimetic şi statistic. În termeni reali nu este un plus pentru persoanele ce compun societatea. Nu există progres în genere. Caracterul ei de masă contorsionează libertăţile individuale după cum vom arăta:

În mod eronat, dar unanim acceptat, se consideră că orice ţară democratică e o ţară liberă. Prin această asociere se dă un soi de restart istoriei, al istoriei secularizate. Dar în accepţiunea noastră libertatea este abuziv ataşată democraţiei. Dacă libertatea există ea este oferită omului prin naştere, nu prin vot. Se uzitează adesea termenul de “libertăţi democratice”. În fapt, esenţa democraţiei, votul, nu rezidă decât în libertatea de a alege. Însă libertatea votului nu poate fi una coercitivă. Ar fi un bine făcut cu forţa. De aceea, considerăm că democraţia îngrădeşte dreptul omului de a nu alege, care, este la fel de fundamental, devenind o contradicţie în termeni, precum materialismul dialectic. Dreptul de a merge la vot, de a alege, presupune în primă instanţă acceptarea de a alege să nu mergi la vot. A nu te prezenta la vot înseamnă, în final, tot un vot. Fie şi unul de blam. Formele actuale ale democraţiei nu iau consideraţie ipoteza deloc neglijabilă de a nu avea din ce alege.

În esenţă, libertatea individuală nu se poate subscrie unui sistem politic chiar dacă acesta se autointitulează “democratic”. O poetă americană spunea prin anii 50: în natură n-ai cum alege florile îşi leagănă corola-n vânt soarele şi luna sânt aşa cum sânt... Mai toate partidele moderne au ataşată ca o coadă de maimuţa denumirea democrat. Dar libertatea este un dar de la Dumnezeu. Mai mult, libertatea în cadrul sistemelor politice, are sens numai în legătură cu responsabilitatea. În fapt, ceea ce se popularizează este libertatea de a greşi ca să intrăm puţin mai adânc în problematica morală a sensului. În nici o religie, mii de ani, nici un dumnezeu n-a scos o vorbuliţă, nici o circulară, despre democraţie. Ba dimpotrivă. Peste tot e vorba de porunci, coduri şi dragoste. În religia lui Hristos este cunoscută expresia: cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi. Dar denaturarea substanţei ontologice omeneşti a ajuns atât de departe încât adevărul a devenit de multe ori o informaţie searbădă. Un set de instrucţiuni. A intra în problematica adevărului e dificil şi prea filozofic pentru o scurtă apreciere despre democraţie. Cu toate acestea, credem că ar fi nimerit să menţionăm părerea noastră despre adevăr, în acord cu mistica răsăriteană şi care în puţine cuvinte se rezumă la sintagma: esenţa adevărului este existenţa. Cu alte cuvinte întruparea lui Dumnezeu are sensul de a pune în valoare persoana în totalitatea ei. Rezumând, considerăm că libertatea este mai degrabă rodul unor porunci inspirate şi respectate decât al unor alegeri multiple.

Caracterul votul este unul ascuns. Caracterul de masă al votului creează premisele unei deresponsabilizări a persoanelor votate. De aici rezultă o clasă politică amorfă, desprinsă din start de primatul votului. Politicianul nu are cui să dea socoteală. A fost votat statistic ceea ce înseamnă că democraţia îşi mestecă coada, îşi devorează fiii.

Democraţia este antinaţională şi neperfectibilă pentru că nu prezintă o ţintă, un orizont. Impune un pachet de reguli, dar nu pe cel al valorilor. Eminescu în această chestiune a folosit termenul meritocraţie, poziţionare fără de care democraţia devine un rău, o închisoare extinsă. Nu este prevăzut democratic rolul elitelor şi direcţia în care societatea este ghidată. Elitele nu au un “cuvânt greu” în democraţia actuală. Votul unui violator cântăreşte la fel cu a unui academician. Opusul aceste aplatizari ar putea fi numită de unii discriminare. În realitate, prin conceptul de societate deschisă  concept asociat cu democraţia presiunea asupra populaţiilor dominante este cel puţin egală. Astfel, dreptul celui slab devine mai puternic iar discreditarea centralităţii canonice a unei naţiuni are ca scop mancurtizarea şi îndobitocirea ei. În felul acesta, elita obscură e protejată. Vocalizarea minorităţilor are sens până la un punct critic iar dacă acesta e depăşit, înseamnă că e vorba de o lovitură identitară. Dar şi în cazul unei naţiuni ca şi în cazul persoanelor trebuie conservat un anume respect de sine.

Democraţia este punitivă pentru că a concepe o altă formă de libertate a persoanelor, în afara ei, de pildă autocraţia sau monarhia absolutistă, sunt uşor etichetabile ca terorism sau dictatură. Cel mai bun exemplu de demonizare a adversarului este statul islamic. De fapt, un stat în care clerul şi laicul converg într-o manieră echilibrată în conducerea unei naţiuni crează toate premisele unui progresului individual. 

Statul nu e un contabil.

Democraţia a prăbuşit Atena prin democratizarea cerului. De altfel, se uită prea repede de golirea cerului, de acea  ”democraţie populară” roşie.

Nu în cele din urmă, democraţia este prea uşor penetrabilă de entităţile financiare şi mişcările “corecte politic” care au ca rol impunerea intereselor “grupurilor tari”, în general a minorităţilor, în detrimentul celor pe care ar trebui să-i servească.

Drepturile omului răspândite de la Revoluţia franceză încoace au la bază sintagma „ultimul rege va fi spânzurat de maţele ultimului preot”. Aceasta este esenţa democraţiei, a omului revoltat înaintea unui cer gol. A omului dezumanizat. De aceea, noi suntem antidemocraţi.