o imagine stăruie-n mine ca un tablou

tremurat sub apă

o imagine ca un ecou uneori stins

aproape un zvâcnet

precum strângerea de mână a celui întins

pe un pat luminos

cu pungi: fereastra mare dreptunghiulară

şi creştetul tău văzut din spate

masa neagră dreptunghiulară dintre noi

răsfrânge chipul meu. aşteptarea.

scaunul imobil ochii tăi nevăzuţi iuţi

plini de răspunsuri foarte adânci

ochi învechiţi ochii plini de dulceaţă zăbrelită

ar fi vrut să spună poate ceva. eu

am fost acolo sau în locul tău nu ştiu

e doar creştetul tău scaunul întors reflexia plană.

aşteptarea. nici resemnarea nu locuieşte

acele paiaţe. aşa cum scade sau creşte

fiecare imagine odată cu ziua

odată cu liniştea fragilă din aer.