când somnul stă cu pieptul lipit de pereţi

câteodată aud cuvintele mortului

care a vrut să atingă

originea pasiunii

ca pe-o fisură în tavanul seren

sau un tropot de cai

prin albul parfum al dimineţii de vară

(când iarba atinge şi ea aceleaşi prăpăstii)

cum stau ghemuit pe marginea scrumierei

contemplând aripile unui ţipăt

adesea îmi spun, desenând pe hârtie

cu degetul ceva de neînţeles, că

există o legătură între capul meu răvăşit

şi stelele nopţii

un fel de strună de vioară care se lungeşte

ireversibil şi care plesneşte

undeva pe la marginea lumii

ca un cuvânt dispărut într-un ochi de nisip,

câteodată, credeţi-mă, aud cuvintele mortului

când noaptea e o draperie groasă

iar zidurile se înclină uşor din câlcâie

şi-mi spun că toate aceste visuri compacte

şi imagini de oameni

nu sunt decât nişte orizonturi suave

pentru că trebuie să existe o legătură între

originea pasiunii spaimă

graţie şi sufletul meu rupt în două.