ca să mă exprim într-un fel gogolian, am prins

vremurile în care adevărul venea de la sine.

în liceu scaunele de la casa culturii,

poate, erau la fel peste tot.

propria persoană părea o piatră de temelie.

cine s-ar fi gândit că e de vânzare?

o dată pe an, o formaţie de muzică rock, venea în turneu.

îmi amintesc cum ţopăiau.

optimismul în genere avea un cuvânt greu de spus.

cu o oră în urmă i-am auzit la radio.

m-am gândit la înrudirea spirituală, la nădejdea lor, acum

vetustă, de a nimeri la ţintă, la nădejdea mea.