India/01

Seara şi pe urmă restul zilelor ce au urmat le-am petrecut acasă închis în camera cu perdele de stambă de pe Strada Austrului. Mi-am răsturnat cărţile şi m-am oprit la teatrul lui Ibsen. Colecţii vechi. Am ascultat la reportofonul adaptat pentru boxele Tesla din lemn de eucalipt Sinead O Connor this is the last day of our acquitance, the lion and the cobra, mandinga. În spatele geamului drapat am dansat încet. Mi-am admirat calabalâcul, maldărele de cărţi şi apoi rezemat de toc am privit prin fereastră. Câţiva dintre copiii vecinilor se jucau cu mingea. A trecut o maşină şi i-a întrerupt însă imediat au declanşat zarva glasurilor care parcă subconştient mă purta cu gândul spre primăvară. În septembrie. În clipele acelea mi-am spus cred că ar fi o variantă să plec în India, m-a, gândit că nu e mare lucru.

Cărţi peste cărţi. Trebuia să scap de ele, mi-am spus. În pasaj la Universitate era un anticar cu o alură de mafiot neamţ. Purta o mustaţă la pachet cu pleata căruntă tunsă drept la nivelul umerilor şi era cel mai des îmbrăcat cu un trenci bej. L-am chemat să vină să aleagă ce-i place, să evalueze şi să-mi arate banii, cum se spune. A oprit o Dacie albă la poartă cu un scârţâit demn de liceenii rock&roll şi a urcat treptele în spirală care duceau la maiestuasa mea chilie. Am luat vreo 200 de dolari de la el pe nişte cărţi ce valorau la vremea aceea vreo 10000. Asta înseamnă să nu te pricepi sau să acţionezi ca un disperat. Atunci mi se păreau balast. A luat colecţia în original de la primul la ultimul număr a Convorbirilor Literare legate în piele şi o colecţie similară a Vieţii Româneşti. Într-o seară seară Sică m-a chemat pe la el şi mi-a dat 110 dolari. Era fericit că mă poate ajuta. Pe de altă parte i se părea cred fascinantă opţiunea de a dispărea. De a şterge cu radiera istoria ta personală. Nu asta chinuie oamenii: remuşcarile sau lipsa ferestrei din tavan? Părinţii mi-au trimis 50 de dolari înveliţi într-o scrisoare în care mama îmi scria să am grijă de libertate şi de sănătate. Rodica mi-a împrumutat 20 de dolari. Ea bănuiesc nu avea noţiunea dispariţiei şi nici nu mă simţeam în stare să-i explic. De altfel, o asemenea întreprindere cred că mi-ar fi făcut greaţă. Cert e că atunci când a pornit autocarul de undeva de pe o platformă cu pretenţie de autogară, în zona Dristor, stăteam la geam şi cânta în difuzoare  melodia aia melodramatică dacă pleci ia-mă şi pe mine. Ea se chircea cu mâinile ghemuite la subraţ într-un pulover împletit şi se lupta să nu plângă în faţa geamului. În total cu ce mai aveam eu, am adunat 400 de dolari. După orice calcul nu aş mai fi avut bani de întoarcere.

Cu vizele m-am descurcat relativ uşor. Viza de India e gratuită şi se obţine într-o săptămână. Şi acolo m-am dus prima dată. Mi-au pus pe paşaport un agţibild mare cât pagina pe care scria multiple entries şi completat de mână cu o cerneală neagră by land. Valabilitate 6 luni. La ambasala Republicii Islamice Pakistan s-a nimerit să vorbesc direct cu consulul, un omuleţ la vreo 60 de ani, firav, cu gesturi blânde şi nobile presupun cu mâini frumoase şi uscate şi cu privire din care tâşnea bunavoirea. Acest mod de a întâmpina l-am descoperit ulterior în tot Pakistanul, o ţară binecuvântată prin oamenii săi. Şi aici viza era gratuită iar când m-am prezentat să ridic paşaportul am oferit consulului un buchet de flori. Privirea lui a valorat cât o grădină.

Totuşi, am avut parte şi de un duş rece: consulul iranian. Tânăr la circa 30 de ani cu privirea ca mătasea broaştei de parcă stătea cu ochii înfipţi pe un ecran pe care filau dolarii. Mi-a luat de 55 de dolari din puţinul meu şi pe viză scria 4000 Rials care aveam  să aflu ulterior că e sub un dolar. În Bucureşti, după o săptămână poleită cu soare începuse să se înstăpânească toamna ca o cortină umedă şi rece. Acum plecarea fiind stabilită, şenilele fiind de neoprit cum spunea Hitler la un miting prin 1938 la urechea lui Chamberlain m-am hotărât să mai fac nişte vizite. Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Mina şi am căutat casa lui Decebal, domnul de la APDP care îmi povestise despre lagărele de concentrare şi de cum făcuseră troc românii cu câinii tranşaţi ai gardienilor sovietici cu deţinuţii coreeni. Decebal să fi avut vreo 87 de ani dar obrazul îi era neted şi de fiecare dată când îl vedeam îmi aminteam de vorba psalmistul: înnoise-vor ca ale vulturului tinereţile tale. Deşi avea o vârstă respectabilă şi o experienţă de viaţă pe măsură era un interlocutor care te putea asculta şi niciodată nu devenea inflexibil. Pe o măsuţă cu milieu o doamnă radioasă mi-a asezat o farfurie mică cu dulceaţă de cireşe amare şi un pahar cu picior înalt cu apă. Ţin minte că aveam incertitudini referitoare la natura duală a lui Iisus şi i-am expus toate îndoielile mele cu destulă elocinţă. Mi-a spus doar: aşteaptă! şi s-a ridicat pentru că soţia lui trebuia să iasă. Când a revenit mi s-a părut că norul acela de întrebări dispăruse.

            Nu avea sens să fac tam tam, să mă împăunez cu intenţii şi apoi, chiar dacă s-ar fi schimbat ceva în structura mea ca urmare a călătoriei planificate asta ca adult trebuia privit cu scepticism. Detestam secretele care nasc ambiguităţi. M-am tuns zero cu o zi înainte. Printre altele m-am sfătuit şi cu o prietenă mai veche. Nu mă aşteptam să înţeleagă aşa de precis. Mi-a spus:

-          Du-te  să te lămureşti. Nu eşti singurul visător, toţi avem vise. Eu visam să

zbor cu aripile mele. La propriu. Sunt mai ciudată ca tine, ia seama. Dar când vei veni dacă nu vei putea să uiţi atunci sper să accepţi că e mai potrivit să culegi florile de pe marginea drumului. Unele visuri trebuie lăsate în pace. Unele nu sunt bune, altele însă da.

Fata asta avea o gravitate care mă reconforta. Dar atunci când făcea o glumă râdeam de mă dureau fălcile. O chema Alice. Ar fi ascultat orice concert de vioară. Le adora. Nu putea să fie altfel. Asculta România Cultural şi stătea într-un demisol lângă Piaţa Rosetti.

            Şi eu, ca majoritatea românilor, nu reuşeam să depăşesc fantasma aceea a lipsei de orizont care îi fugăreşte şi azi peste graniţe. Acum, dacă mă pun în locul celuă care a plecat atunci sesizez că mai lipsea ceva: măreţia. Totul mi se părea mic, smochinit, greu sau imposibil de obţinut, România întreagă semăna cu o piatră de încercare.

După ce lucrurile au fost într-un fel aranjate plecarea în sine a fost grăbnică şi am simţit-o intensă ca o exasperare. Deşi înţeleg că sună prea liric, totuşi, aşa şi era, ceva din mine căuta unitatea.

            Dimineaţa întreagă m-am ocupat de detalii. Rodica mi-a fost de mare ajutor. Rucsacul era un s.h. din armata elveţină o raniţă de fapt şi nu era foarte generos aşa că am burduşit încă o valizuţă cu mâncare şi apă. Pentru că nu cu mult înainte fusesem într-un turneu cam bezmetic prin Turcia ştiam că începând de la Istambul apa nu mai este potabilă. Ori la mine conta orice peny. Am prin autocarul la mustaţă. A plecat de pe o platformă betonată de undeva de lângă piaţa Dristor. Secvenţele de la despărţire prefer să le sar. În afară de sentimentul confuz care-mi rostogolea stomacul mai cânta şi o melodie care pe atunci cred că tocmai se lansase a lui Cătălin Crişan, dacă pleci ia-mă şi pe mine ş.a.m.d. nu mai lungim ciorba.

            De la Bucureşti la Giurgiu sunt 60 de kilometri aşa că într-o oră jumătate eram cu autocarul pe panta haşurată care duce spre bac. Aici am aşteptat însă vreo 4 ore. Deja aproximativul începea să-şi dacă apariţia. Se lăsase noaptea stelele sclipeau bonome şi bacul în cele din urmă s-a urnit ca un animal greu şi orb. Ne coborâm pentru vize, ne mai dezmorţim articulaţiile, pe plăcuţele verzi scrie în chirilice. Câţiva oameni sau doar umbrele lor negricioase intră şi ies din gheretele slab luminate. Unul trânteşte o uşă care nu se închide din prima. O uşă cu rame albe şi pe mijlocul ei la partea superioară un afiş pe care scrie ceva indescifrabil cu markerul. Intru în vorbă cu un tânăr de 22 de ani de pe un scaun apropiat căruia îi observasem în prealabil mâinile uşor murdare, amprentele laterale ale indexurilor pătrunse de var sau ciment. Spune că tocmai a terminat de zugrăvit un apartament şi merge la Istambul să se îmbrace. Pare liniştit, senin.

            Încerc să-mi aşez în echilibru craniul în buretele tetierei să pot moţăi puţin. La primele ore se derulează pe fereastrele autocarului tufişuri joase şi în depărtare marea Marmara de un albastru profund. Pe la nouă cursa se termnină pe strada Laley în Istambul.

            Întreb şoferul mustăcios dacă are vreo idee de compania care operează traseul Istambul Teheran şi spre bucuria mea îşi zice: chiar asta cu care aţi venit. Ortadogu. Se uită într-un dosar şi-mi spune că peste trei ore adică la 12 e îmbarcarea. Doar trei ore în Istambul. O iau la talpă în căutarea unui exchange office să văd cum e cu banii iranieni, dar mai întâi opresc şi vorbesc cu cei de la agenţie.  2 ore 40 . O iau agale spre parcul de pe malul Bosforului, sau faleza Cornului de aur. Mă opresc pe o bancă şi aştept. Pescăruşii albi se vălătucesc în lumina aspră a dimineţii iar câteva raţe negre  se scufundă în apele după peşte, probabil. Prin vechiul Constantinopol mai trecusem de trei ori, o dată chiar cu un fişic de rulmenţi pe fundul rucsacului. Ce m-a impresionat întotdeauna în Istambul sunt chipurile, expresivitatea şi multitudinea ridurilor, zidul Bizantin gros de vreo 20 de metri de unde rezultă că oricât ai bate în retragere până la urmă tot apare o fisură sau trei ceasuri rele, pitorescul străduţelor, pieţele de peşte din oraşul vechi, Topkapî, Hagia Sofia, Moscheea lui Suleiman, afişele cu George Michael deasupra tejghelelor cu indispensabili, omniprezenţa mătăniilor, şi autogara. Autogara e cea mai mare din Europa are 336 de peroane are vreo cinci nivele şi seamănă cu un terminal de aeroport second hand. Şi podul peste Bosfor e frumos. Are zvelteţe şi seamănă lei cu cel din San Francisco.

            Întors în agenţie observ un asiatic atletic cu trăsături fine – ca mai toţi asiaticii de altfel- şi mă mă gândesc imediat că e musulman pentru că poartă o căciuliţă albă dantelată în vârful capului. Sau evreu? Evrei chinezi? Poate nu. Cumpăr bilezulm schimb ceva dolari în riali iranieni şi mănânc ceva repede pe genunchi. Autocarul e un Mercedes alb, tip vechi, că din generaţia celor numite şi bot de cal, aşa mă gândesc. Locul meu e chiar în spatele şoferului şi asta mi se pare un avantaj. Pe scaunul din dreapta stă un bărbat matur cu mustaţă desigur pe nume Esan. Ştie binişor engleza  şi-mi spune că se întoarce de la fratele său din Olanda. Locuieşte în nordul Iranului, o regiune muntoasă, într-un orăşel de provincie pe ţărmul mării Caspice. E proprietarul unui supermarket. Din ce am priceput avem de mers cam 48 de ore şi 3700 de kilometri. Am o hartă cu relieful pe care drumurile abia dacă apar. Nici nu-mi vine s-o deschid. Ne mai mişcăm să nu înţepenim, şoferii – pentru că sunt 3 – mai opresc ori să alimenteze ori să mănânce sau poate că se gândesc şi la noi şi fac cunoştinţă cu Ali, un tânăr de seama mea care tocmai îşi luase doctoratul în medicină la Bucureşti şi de bină seamă vorbeşte perfect româneşte, fără h-uri guturale. Printre altele îmi spune că e nemulţumit că e recunoscută diplima în occident. Asiaticul de care vorbeam mai devreme este indonezian. Era pe dumul de întoarcere dintr-o călătorie în Iordania cu o escală de câteva zile în Istambul şi acum avea de gând să parcurgă Iranul. Se spune despre şoferii iranieni că sunt foarte pricepuţi. Mă uit la ei, au trăsături adânci şi rafinate şi părul sârmos. Unul picoteşte în dreapta mea. De la Malatya încep controalele. Soldaţi cu uniforme, verzi cu ochi negri şi bănuitori trec printre scaune, se uită la fiecare în parte. Cu un baston cu măciuluie metalică unul dintre ei cu o caschetă cu stemă roşie atinge genţile şi păşeşte legănat mai departe. Să fi fost vreo 6 opriri. Pe dealuri se văd corturi cu semilune roşii. Reflectoare şi sârmă ghimpată. După mai multe opriri pentru masă şi celelalte intru în vorbă cu un iranian care stă în prima localitate de după graniţă. Îmi oferă fistic şi-mi povesteşte despre bunele şi relele din Iran. Suntem în Caucaz, se vede Ararat, locul în care s-a odihnit porumbelul lui Noe, luminat de ultimul soare peste zăpadă.

La graniţa turco iraniană Gurbulak-Bazargan se ciocnesc două politici diferite, fiecare simbolizată de câte un bust. În Turcia Kemal Ata Turk generalul devenit preşedinte, considerat reformator şi modernizator a conglomeratului otoman scrutând în depărtări şesul iranian iar de cealaltă parte aiatolahol Komeini orientat spre Turcia cu trăsături la fel de ferme şi cu fruntea încruntată. Din fericire, poate, popoarele nu-şi egalează liderii.

Stăm zece ore în vamă. În Iran se spune eşti binevenit cu Coranul. Şi cam atât. Mi se pare ciudat, după de am dat atâţia babi pe viză să obţin viză şi pentru cele 12 cărţi pe care le-am plimbat tot drumul cu mine aproape degeaba. Aşteptare. Ne consolăm cu ceaiuri şi biscuiţi. Mă simt oarecum fericit că am ajuns aşa de repede în ceea ce toată lumea e de acord că se numeşte orient. Esan, vecinul meu, povesteşte despre Persia vrute şi nevrute, de la împăratul Dariusm cultură, politică până la maşini şi rachete. Aflu că în Iran 20 delitri de benzină costă un dolar şi tot un dolar este echivalentul a 40 de pâini. Oricum îi dă tot cu dolari iese. Se pare că Marea Satană adică USA oferă un contrast destul de ispititor populaţiei largi. Îi spun că l-am citit pe Firdusi cu „Vitejiile cavalerului Rustem” şi imediat dobândesc o aură ca de intelectual în ochii lui. E încântat. În legătură cu România are totuşi o amintire gravă şi anume moartea fratelui său mai mic, la revoluţie. Au primit cadavrul fără  nici o explicaţie.

Mai aflu că în Iran se vorbesc mai bine de 5 limbi persana, afgana, aseta, pelhevi şi sagdiana. Nu e prea religios şi îmi spune un proverb similar cu ce avem pe la noi şi anume fă ce zice popa nu ce face popa. Nu-l contrazic, chiar dacă ideea mi se pare că merită o nuanţare. Râde şi se bucură că în România biserica e detaşată de conducerea politică, în Iran e diferit. Şi economia se face cu Coranul în mână. Hoţilor dovediţi li se taie mâna dreaptă, homosexualii sunt împuşcaţi, pentru beţivăneală se face închisoare iar fetele de la vârsta de 3 ani sunt îmbrăcate cu nişte anterie negre asemănătoare straielor maicilor ortodoxe. De altfel, trecânc prin Turcia mă intersectasem deja cu fel şi fel de ţinute ale sectelor islamice persane sau irakiene, unele care lăsau doar ochii femeior să se vadă iar altele chiar şi-n faţa ochilor purtau un fel de voal. Îi relatez că mie mi-au plăcut aşa, cu o căutătură limpede.

Atmosfera în autocar după două zile de la plecarea din Istambul a devenit de-a dreptul pritenoasă. Poate că majoritatea fiind iranieni se bucurau să-şi revadă ţara. Se fac opriri regulate pe marginea şoselei ca să mai respirăm şi altceva în afară de aerul condiţionat şi să ne potolim foamea. Dimineaţa, la o tavernă cu multe geamuri servesc caimac cu miere. Şi aici mierea se spune că e renumită.la prânz urmează un kebap dar mai gustos decât cel din faţa Gării de Nord. În aceste autoserviri de la marginea drumului mâncarea e stereotipă. Noroc că totul e foarte ieftin, ca şi economiile mele. În stânga şi în dreapta se întinde parcă la nesfârşit solul neroditor al vechiei Persii. Privesc pe harta mea ruptă dintr-un atlas geografic şi-mi închipui că mai la nord, spre Caspica, trebuie să fie păduri cu stejari pitici. Şi pescarii de morun care întind mrejele ca pe vremea lui Iisus.

            Traversăm alert oraşul Tabriz destul de întins şi dens populat în care aud că braşovenii au construit o fabrică de tractoare de mari proporţii. Ceva semnificativ în zonă. Tot acum observ că au dispărut acoperişurile şi au fost înlocuite cu terase pe care oamenii locuiesc sau usucă rufele. Ploaia e o raritate, probabil.

            Trecem pe lângă o impozantă centrală nucleară pe care o pictat la o scară colosală portretul aş spune mai degrabă răspicat al părintelui revoluţiei islamice Komeini. Islam înseamnă supunere sau în traducere directă în serviciul Tău. Tot sporovăind aflu unele detalii spuse cu inimă nepătimaşă, bune şi rele despre istoria recentă a ţării. Precum e arhicunoscut, până în 1979 s-a numit Persia şi era condusă de şah. Abundenţa petrolului din sudul ţării împreună cu o elită conducătoare coruptă au atras ca un magnet mii de capitalişti în special americani şi britanici. Odată cu ei au venit şi viciile, mi se spune, sau au scăpat de sub control mă gândesc. Viaţa a fost şi a rămas ieftină în Iran şi poate de aceea era un parc de distracţii în care oamenii locului erau doar un accesoriu ca rinocerii în Africa. Erau multe cazinouri. Se povesteşte că în Teheran se formase cea mai vastă reţea de case de prostituţie din lume, un fel de Thailanda al zilelor noastre, dar condensat. Cineva îmi spune că înainte de a apărea Cuba pe harta dezmăţului a fost Persia. Acestea s-au închis pe rând, una după alta şi destrăbălarea s-a mutat în final la ea acasă, adică în Vegas. În urma unor alegeri culmea democratice a câştigat partida clericilor condusă de Telegani. Dar şi aici e un mister, ori poate o crimă, pentru că Telegani a murit otrăvit la scurt timp şi a fost investit Komeini. Viaţa vicioasă a americanilor a intrat într-un conflict insolubil cu civilizaţia tradiţionalistă, chiar puritană, a majorităţii locuitorilor. Dacă stai în Teheran un oraş curat cu oameni calzi şi citeşti Omar Kaiam şi pe urmă Bukowsky înţelegi de ce aici în loc de America se spune Marea satană.

            Înainte de Teheran cu vreo 200 de kilometri te întâmpină o superautostradă cum nu o să vezi prea curând pe la noi. Indicatoare verzi, ochi de pisică, e seară şi ai impresia că treci printr-un tunel în aer liber. Nu mai avem mult de stat împreună şi Michael, micul indonezian desface un aparat foto Kodak de unică folosinţă şi ne fotografiază. Din Teheran vrea să plece direct spre Mashed, un loc sfânt de pelerinaj pentru musulmani.

            Cu circa 50 de kilometri în avans capitala se întrezăreşte. Nu sunt construcţii îndrăzneţe ci doar îngrijite, albe, cubiste şi plante exotice.

            La un sens giratoriu apare în faţă monumentul Azadi care se traduce libertate creaţie a epocii ultimului şah şi chiar în lateral se află Est terminal punctul final al celor 60 de ore de rodeo. N-ai cum să nu simţi tasarea vertebrelor şi amorţeala din pulpe. Moby Dickul nostru şi-a făcut datoria şi se retrage cu o curbă largă spre un peron unde fâsâie se cabrează şi parchează. Est Terminal se mai numeşte şi Azadi terminal. Ne luăm la revedere ne strângem mâinile, Esan îmi adresează câteva cuvinte şi apoi mă îmbrăţişează şi imediat sunt descumpămit. Peste tot scrie în grafie arabă şi nu cunosc pe nimeni. Habar n-am o iotă din scrierea aceasta nouă măruntă şi plăcută de altfel la vedere. Pentru că pusesem la timp întrebările potrivite ştiam că trebuie să ajung în celălalt capăt al oraşului la sud terminal sau Kazane terminal. O iau la pas printre oamenii necunoscuţi vorbăreţi şi am sentimentul că plimb o lume întregă cu mine. Mă îmbărbătez cu ideea fragilă că toţi suntem parte din acelaşi neam omenesc în care nu trebuie să-mi cu desăvârşire încrederea. Şi iată un soi de minune un turc cu cetăţenie iraniană – care îi detestă pe turci din pricina rapacităţii lor – are acelaşi drum cu mine şi se oferă să mă ghideze. Cumpărăm bilete şi ne suim în autobuz. Autobuze cu 4 uşi - urcări şi coborâri diferite pentru bărbaţi şi femei. Nu mergem prea mult. Kazane terminal are însă un aspect foarte modern structurat mai degrabă ca un aeroport. E circular şi are două nivele. Nu cunosc încă numele salvatorului meu turc şi se pare că a sărit orele de engleză sau nu a avut parte de ele. În câteva vorbe îi spun că voi ajunge în Himalaya şi imediat mă înfăşoară cu un fular roşu, mă opun, îi arăt că am deja un fular pepit dintr-o mătase groasă,  dar inutil. Are o prietenă Larisa. Ciudat cum oamenii pot să toarne totul dintr-o suflare. Îi spun că e un nume foarte frumos, jubilează şi-mi destăinuie că e cecenă. Mai vorbim puţin şi destul de greoi despre situaţia din Cecenia şi despre Dudaev. Minunea consta în faptul că unchiul său lucra la o agenţia Cooperative number 15 care operează curse spre Zahedan, cu plecare chiar a doua zi la 11 dimineaţa. Iau bilet. O clipă mă gândesc că poate am fost agăţat cu te racolează de pe peron taximetriştii de la noi. Ne despărţim cu mulţumiri reciproce  iar el cu o expresie pe care o stăpânea foarte bine don t mention it.

Aşadar iarăşi singur, noapte, stele, străzile ar trebui să fie sigure, aşa că o iau cu încredere la pas spre împrejurimile autogării, unde, după o logică simplă, ar trebui să existe măcar un hotel sau două. Zăresc însă caracterele latine pe o gheretă luminată de un neon obositor mă apropii scrie tourist information iar un bărbat îşi ţine cotul în palmă. Mă îndrumă spre un hotel Ferdoussi un cheap hotel aşa cum cerusem de altfel. Îmi spune cât face taxiul e amabil, i se închid ochii.

Când ajung la hotel nu am timp de admirat camera de cămin muncitoresc cu baie pe hol ci mă întind, primă oară, după 4 zile. Ce iubeam mai demult patul! Închid de două ori uşa şi dorm.

De oboselă am impresia că plutesc.