fragmentarium

După 20 de ani era o carte din care a rămas, am nădejdea asta, o întrebare  despre prietenie - unde dai şi unde crăpă. Iată cum, dintr-o naraţiune rămâne doar un aer dulceag.

Scotocind prin torpedou, pe la amiază, dau de o carte de Berdiaev, primul număr al unei colecţii care parcă n-a existat, intitulată „Împărăţia Cezarului şi împărăţia lui Dumnezeu”. O carte pe care am despicat-o acum douăzeci de ani. Era prin 1992. Of, anii magici de după revoluţie, care în accepţiunea mea s-au încheiat prin 96. O deschid, aşa, ca pe un album de familie şi iau pe nepusă masă un pumn în plex „adevărul nu ţine de esenţă ci de existenţă”, punct.

Of, viaţa mea irosită! Fug repede să i-o dau lui Victor pe care îl întâlnesc cu o bere pe masă în binecunoscutul de acum bar Rainbow. Nu apuc să schimb prea multe vorbe dar el îmi recită un poem scris, bănui, prin orele dimineţii. Un poem frumos, un soi de faţă de masă scrobită pentru lumina de-afară. Ca o privire limpede se arată şi primăvara. Îmi spun că că vom avea timp destul pentru moarte.

Pe urmă ies în lumină muşcătoare şi-l sun pe Vincenţiu, prietenul meu mai vechi de 20 de ani. Ajuns acasă iau o cazma şi sparg zăpada troienită pe lângă gard şi ajut pe undeva soarele să rezolve treaba mai repede.