Mortul a fugit

În aceste zile de iarnă fără seamăn, după o paradă a uscăciunii, peste asfaltul rece s-a aşternut, cu destulă timiditate, în sfârşit, un strat pufos de zăpadă. Dar nu acea zăpadă. Ci numai o pojghţă cam nehotărâtă, pe alocuri uşor de înfruntat şi nici gerul nu este infailibil. Sărbătorile s-au dus şi ele într-un hambar din care iese un abur uşor simultan cu respiraţia fiecăruia iar acum, acum este cel mai obositor să speri. Cel mai obositor. E momentul zero. Si greu să o iei de la capăt. Ieşi din casă de parcă intri lunguieţ într-o oglindă, ocupaţia principală fiind aceea de a nu te lăsa. Fiindcă dacă nu ieşi viaţa ta devine şi mai corozivă. Un ceai, o plăcintă cu brânză sau mai ştiu eu ce, un ziar local sau figura descumpănită a vreunui amic sunt tot atâtea prilejuri de a nu te da bătut. Insomnia pândeşte ca un şobolan flămând, lăcomia oamenilor, dorinţa de a supravieţui cu orice preţ înfloreşte mai limpede şi nedisimulat peste orice faţă. De parcă te-ar întreba: cum vrei să te omor ? Nicio schimbare. Niciun refugiu. Crezi că aşteptai pe altcineva. Însă aşteptarea e nimeni sau este şi ea cineva ?

Lucrurile se pot duce spre un alt nivel, se pot perfecţiona, lăţi, lungi, în concluzie amplifica. Un măr copt cade şi nu este nimeni acolo. Anul trecut, cu şase ani în urmă, cu zece ani în urmă, copilul era mic şi o doctoriţă pediatră de pe o straduţă în pantă şi-a făcut apariţia în viaţa ta, ca să dispară apoi, inexplicabil, ca şi un prieten drag cu care nu mai vorbeşti, sunteţi prieteni e adevărat, fiind legaţi de 4 ani cu 1460 de zile lungi de adolestent şi nici un cuvânt.

Apoi mai sunt nişte lacrimi ca un fel de balanţă, nişte lacrimi care nu ies niciodată şi care pot fi asemănate în imaginaţia ta cu un fotoliu acoperit cu un cearceaf alb sub o lumină palidă de wolfram.

Dragostea veche e ca o lumânare pusă într-un cavou de unde mortul a fugit să-şi caute sufletul cu un pahar de şampanie, despre asta voiam să.-ţi povestesc de Anul nou când m-ai întrebat unde sunt. Stăteam vezi bine în acel fotoliu cu braţe înalte şi acoperit cu cearceaful acela alb şi probabil ţi s-a părut că eram singur. Dar te înşelai. Eram cu o soluţie în gând, cu tăria ei.

Ieri am urcat un deal şi în vârful lui am întânit o leoaică. Leoaica dorea să se sacrifice şi probabil să se împerecheze cu constelaţia ei. Eram aşadar în plus. A meritat totuşi efortul  fiindcă pe deal am găsit o mitralieră ruginită, un pui de trandafir şi o roată de car plină de carii.

La o distanţă de vreo două aruncături de băţ trece un tren zguduind adâncul, oare cât va mai trece ? Cineva aşteaptă ceva, o persoană vrea să vadă o alta, oare se vor vedea, vor avea ochii deschişi ? 
Sau va fi cu şase ani în urmă?