Jos

Dacă tot a pornit de pe internet, să continue. Ar fi o treabă nu? fie chiar şi în mod limitat, ca spaţiul virtual să devină şi unul al conştiinţei. De fapt, nu ştiu câtă speranţă e acolo (s-a mai adunat cineva şi azi?) în inimile acelea anonime şi zgribulite şi cât urlet stăpânit. Dar mai este o latură a acestei mişcări, mai importantă decât rezultatul ei imediat – aparent invizibil - şi anume: “celălalt“. Fiindcă, deşi astăzi ne este rău din cauza noastră înşine şi vrem să ne îndreptăm - un caz fericit să zicem-, celălalt poate că n-are chef sau e împotmolit în măruntele bucurii mocirloase. Sau e deznădăjduit şi nevindecabil ori sceptic ori doar plictisit şi flegmatic şi, totuşi, de oriunde te-ai uita, suntem o comunitate. Acest lucru, de altfel esenţial, trebuie să ajungă la duşmanul şi prietenul meu.

Aveam un prof în studenţie Sergiu (Serghei) Celac care pe vremea lui Iliescu a ajuns şi ministru de externe dacă nu mă înşel şi care spunea cu un rânjet greu de fardat  că România e o ficţiune pe harta politică a lumii. Bănuiesc că avea studii şi nostalgii moscovite. Si, ştiţi că ruşii, chiar şi în literatură, dărămite în istorie, au stat niţel cu coada în sus. Acum, eu sunt conştient că etalonul istoriei noastre, Ştefan cel Mare, s-a pus în genunchi în faţa polonilor şi ulterior în faţa turcilor după ce i-a bătut mai mult sau mai puţin măr pe amândoi. Dar Ştefan, iertaţi-mi părerile, a făcut din Moldova o ţară în care ţi-ar fi plăcut să locuieşti. Gândiţi-vă numai că dinastia lui Bogdan 1 a stăpânit un ţinut aproape cât România de astăzi, cu oameni dârji, destul de liberi şi cu o zestre populară în floarea florilor – pe care abia secolul 19 a recuperat-o palid – timp de 200 de ani. Presupun că Ştefan a fost un  diplomat care a depăşit în strălucire şi iscusime războinicul. Doar gândiţi-vă că sunteţi români sau moldoveni sau vlahi sau cum vă place să vă numiţi şi că aţi avut ca înaintaşi astfel de oameni treji.

Tot prin studenţie, mergeam pe la AFDP şi de pe acolo am aflat, de la sursă aş spune şi de la nişte oameni fără îndoială patrioţi şi care în mod hazliu moţăiau cu capul în piept la discursurile mai lungi (nu cu bărbiile duble ca-n parlament), că România şi-a semnat condamnarea la moarte la 23 august 1944. De atunci a început mancurtizarea acestui popor. Poporul român a murit prin închisori, arestările şi schingiurile au fost pe atât de multe paliere ale societăţii încât ai putea crede că erau aleşi să piară doar aceia care aveau identitatea bine conturată. Au fost ascunşi ca să nu răspândească memoria.

Am citit în toamnă într-o carte de Dumitru Oniga un sucevean arestat la 16 ani şi care a făcut vreo 20 de puşcărie după aia şi care trăieşte şi scrie nişte sonete foarte frumoase că la Aiud şi-a auzit poeziile transmise prin alfabetul morse în ţevile de încălzire. Şi am plâns. Oamenii aceia pentru cine au rezistat ? 

După revoluţie am frunzărit vreo trei luni ziare, mă înconjurasem cu ele, am uitat să vă spun că prin clasa a cincea eu şi cu prietenul meu Cătă Rusu colecţionam ziare străine, şi revenind, tot timpul liber mi-l petreceam pe la Universitate. Era o noutate să vezi atâtea ziare. Viaţa era ca o ceaţă din care răsarea soarele. Sau aşa mi se părea. Am scris atunci o grămadă de articole furibunde la adresa lui Iliescu, Bârlădeanu, Gherman, Văcaru şi alţii. Incepusem aproape să vorbesc cu ei. fiind înconjurat de hârtii. Mă gândeam că totul semăna cu o conspiraţie şi asta mă enerva, îmi scădea încrederea. Nu ştiam ce să fac cu toate hârţoagele alea – era o revista Transilvania, cu un interviu cu Eugen Ionesco, superbă - cred că le-am aruncat după ce o vreme le-am păstrat legate cu un şiret alb. Ar fi fost atunci posibil un alt început? A fost lovitură de stat ? Măcar dacă am putea să ne scriem istoria.

Nevastă-mea are momente când gândeşte cu voce tare. În realitate suspectez că retorica ei este un mod de a întreba şi a imprima simultan o direcţie, aşa că spune: problema cea mai mare este că nu ai pe cine să pui în loc Toţi sunt la fel. Si eu îi dau cu tifla: problema cea mai mare este că 30000 de doctori şi asistenţi au plecat anul trecut din ţară. Şi ăia erau oameni educaţi. Si copii noştri trăiesc în această ţară! Asta e problema cea mai mare!

Acum, oamenilor, nu ştiu câţi bani se duc în conturile unor băieţi care se salută probabil cu shalom când alimentez eu cu motorină Toyota şi poate că vocaţia niciunuia dintre noi nu este independenţa în accepţiunea lui Sergiu Celac, poate chiar nu este vreunul pe aici destul de limpede la privire ca să discearnă în hăţişul mondial al mincinilor, dar vreau să trăiesc cu respect de sine roată împrejur. Să se revină odată la memorie şi valori. Fără întârziere. Si dacă ăia care l-au lăsat pe Iliescu să conducă sau pe Băsescu în cazul de faţă nu au niciun interes să îndeplinească o astfel de întreprindere, să o facem noi. Să încercăm să fim mai uniţi şă nu mai uităm şi să ne afirmăm identitatea. Pentru că a fi român nu înseamnă a fi apartenent la o etnie ci la un soi de sentiment al fiinţei. Naţiunea la români nu se poate închega pe criterii de rasă ori etnie ci pe limbă şi valoare. Valorile nici nu le mai ştim. Am fost îndobitociţi atâţia ani! Au rămas mamele, bunicile şi câteodată biserica să mai păstreze aparenţele. Si aceştea sunt pe cale de dispariţie.

Voiam să mai scriu că din identitatea românilor face parte şi deschiderea către lume. Acesta este un specific evident, vedeţi doar câţi tot părăsesc ţara, dar, dacă nu întorc această plecare în ceva pozitiv şi rămân tot încrâncenaţi se pierd pe sine. Mircea Eliade, care a fost un model pentru o generaţie întreagă şi care era un spirit enciclopedic, spunea că nu există pe lume un popor care să fi suferit o hemoragie mai îndelungată ca poporul român.

Oamenilor, nu contează dacă strigăm jos sau sus sau mai sţiu eu ce. Important este să nu fim morţi iar asta presupune să ştim cine suntem. Nu ştiu unde spunea “să mi se usuce mâna dacă te voi uita Israele“. Deci să nu uităm nici noi, cine suntem.