cu servieta la deal

A coborât din metrou la Unirii după ce a prins pe la staţia Nicolae Grigorescu un loc pe un scaun din plastic galben. În subteran o fată citea o carte cu cotorul jupuit cu o hârtie impregnată de cafeniul acela gălbui specific trecerii cariului, în general toţi păreau cumva vrăjiţi de glisarea convoiului de fier prin gaura de beton neted plină de cabluri. Oamenii şi chipurilor lor l-au fascinat chiar de la început în acel vagon iluminat de neoane, acei oameni veniţi din istorie, din iarmaroace, din mahalale cluburi de la bibliotecă poate sau de la vreo fabrică monotonă. Istoria părea scrisă pe feţelor lor, o istorie a genelor. Într-un scaun a stat preţ de câteva minute o chinezoaică de vreo 7 ani cu nişte ochi frumoşi parcă treziţi de fiecare dată când îi ridica asupra unui lucru. Trăsături de turc de ţigan un nas uşor acvilin şi o privire albastru apoasă... Piaţa Unirii, aerisită în cel mai pur sens al cuvântului e străjuită pe de o parte de fatade coşcovite cu trei patru caturi magazinul Unirea şi împresurată pe aproape trei sferturi de blocurile cu balconaşe rotunde ca un simbol prăfuit al epopeei comuniste la apogeu. Îşi pusese în gând să parcurgă pe jos distanţa până la piaţa Romană într-un soi de pelerinaj mai mult temporal sau faptic decât spaţial. O luă cumva câş spre Curtea domnească aflată într-un proces de restaurare binemeritat, de unde se bifurcă mai multe străduţe urcătoare asemenea unor degete care se întâlnesc până la urma în Calea Victoriei şi fostul bulevard 6 martie. Ceva istorie, macadam şi borduri din acelea late cum vezi prin metropolele occidentale mai rezistă încă în acea zonă. Se întrebă oare când vor dispărea şi acestea. Spunea undeva într-un text biblic poate dacă voi veţi tăcea pietrele vor ţipa pentru voi, dar dacă se vor lua şi pietrele? Avea un bagaj mic o servietă neagră pluşată destul de grea după cum o muta periodic dintr-o mână în alta. Înăntru avea cărţi, un soi de merinde pentru cine ştie când. Urcă o străduţă mai largă care îl duse nu se ştie de ce cu gândul la Iurie Darie un actor destul de solar de prin copilăria lui, dar care după ce mai crescuse, pe la vreo 20 de ani, îi dăduse o senzaţie de miros greu, exact în locul acela, ca şi cum negreala trotuarelor ar fi fost spălată cu furtunul. Dar dimineaţa era limpede şi frumoasă, o zi din acelea pe care se spune că nu trebuie să le laşi să plece, iar un orăşean grăbit cu nişte pantofi sport cu bot ascuţit îi indică cum să ajungă la Carul cu bere, spunându-i să o ia prima la stânga, imediat după un pub chinezesc. Clădiri de tip Haussman sobre şi parfumate iar pe stânga o bijuterie, biserica Stavropoleos, în curtea ei minionă câţiva turişti străini. Îşi aminti de discursurile trăiriste ale lui Eliade şi Cioran care credeau la vremea lor că tot Bucureştiul ar trebui dărâmat din temelie şi reconstruit, din păcate, se gândi, fiecare epocă cu orbirea ei, cine s-ar fi gândit atunci că, în esenţă, asta e cam tot frumosul care va rămâne, care va trebui conservat.
Pe mâna dreaptă apare şi reclama sub formă de cerc a Carului cu bere. Mai fusese acolo o dată în urmă cu circa 20 de ani şi era considerabil mai necosmetizat.