nu am ştiut
sufletul îmbătrâneşte
chipul din inimă e decorticat de lumină
aripa zborului e apăsată în ceruri
tăcerea
se preface în adevărata tăcere
ţipătul neauzit devine ecou
că fluturii nu prind frigul
nu am ştiut
pe roţile ochilor cern timpul
trecut prezent viitor
cuvântul neînceput
că sufletul este ca apa curgând
în oceane se uneşte cu cerul bătrân
nu am ştiut.
domnule, da cu barba cum ramine? ca am auzit ca toti poetii au fost odata ca niciodata
RăspundețiȘtergerebarbosi.
e ca lasatul de fumat pana sa spui uite un barbos nu unul nebarbierit, o rad. aproape la limita.
RăspundețiȘtergere