în primăvara aceea aveam nişte vecini muzicieni
care repetau de vreo trei ori pe săptămână
apăreau din spatele unui gard viu cu bicicletele
mai întâi băteau tobele să-şi încălzească articulaţiile
cred
deşi nu concertau niciodată prin cluburi sau alte
chestii din astea sociale cu ar fi trilulilu
erau pe undeva singuratici
pedanţi
o dată i-am vizitat era seară şi pereţii se topeau ai fi zis
că o pasăre se poate salva
doar prin acordurile anonime mi-au turnat o ţuică slabă
în aşteptarea stelelor timide
lumina avea o tandreţe în galben
o tristeţe de icoană ticsită de sărutări expirate
iar ei susţineau răguşit radios fatidic
impregnat în pereţi
că totul e praf în vânt curios cum mie mi se părea exact
dimpotrivă
că totul e ciocnire de electroni divini
gol precum cavitatea ventricolului
sau pe cale să ajungă pe urmă ştiu am ieşit am pornit
buburuza mea neagră
am eliberat uşor ambreiajul
şi m-am întrebat retoric aproape rugându-mă
oare de ce mi s-au dat atâtea prilejuri să deduc chiar să simt
că diavolul e ceva serios.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu